De o seama de lucruri e mai bine sa nu pomenesti. Cum ar fi de pilda fascinatia exercitata de carti asupra unor persoane cu delicate dificultati de raportare.
Targurile de carte sunt pline de ciudati. Pe unii ii imbata mirosul hartiei tiparite, ii hipnotizeaza frumusetea copertilor, iar sentimentul ca sunt si ei de acolo, din lumea cartilor, ii tine in viata. La cum arata acestia, cand misuna prin preajma buchinistilor, pe la lansari si prin biblioteci, nici nu poti sa banuiesti alt motiv decat credinta tainica, insemnata de viciu, ca s-au dedicat unei cauze care va aduce candva si rasplata. Poate ca scriu si ei carti. Poate ca au si publicat cate ceva. Poate sa n-au reusit sa duca niciodata o pagina pana la capata€¦ E tot aia. Ce conteaza si pe cine priveste asta? Cine are dreptul sa-i condamne ca au facut o pasiune care nu duce nicaieri? E mai buna oare patima bauturii? E mai motivata cumva atractia clinica pentru ruleta sau pocher?
Pe cativa din acesti bolnavi de carti si de hartie imprimata ii stiu de o groaza de vreme. Duc tot timpul cu dansii o punga jegoasa, plina cu prospecte, cu reviste de tot neamul si cu tot felul de tiparituri distribuite gratuit in locurile unde se vand carti sau se face propaganda unor carti. La targurile de carte, nu pierd nici o ocazie de a mai indesa tot ce reusesc sa capete gratis in punga de plastic. O fac cu convingerea ca li se intampla ceva important, ca punga aceea cu efemeride e o chestiune de fratietate. Ar fi sa-i numim victime ale conditiei de autor, daca n-ar fi in felul lor si niste devotati, in chip neconditionat, ai ideii de carte. Sunt primii la deschiderea targurilor si ultimii la inchidere. Vin dimineata si pleaca seara, solidari cu cei din urma vizitatori. Multi dintre profesionistii manifestarilor ii ignora. Ii recunosc dintr-o privire si dupa privire. Nu pot fi confundati niciodata cu indecisii, cu gura-casca si cu mondenii. Au in privire o febra de damnati, de oameni pentru care implinirea sufleteasca si frustrarea au ajuns intr-un moment de maximum.
Cand simt mila sau chiar frica vazandu-i, imi amintesc ce bolnav de carti am fost si eu decenii de-a randul, cum strangeam tot ce puteam sa aduc acasa, cum
mi-am ridicat biblioteci pana sus, in tavan, pe toti peretii odaii, unde luptam cu mine insumi scriind, si cat de vulnerabil deveneam in zilele cand nu veneam acasa cu tasca plina de hartie tiparita. Ar trebui sa fac ceva cu rafturile astea pline de carti din jurul meu, fiindca nu mai umblu de ani buni in ele si sigur n-o sa le mai cotrobai niciodata. Dar e destul sa-mi imaginez cum m-as trezi dintr-odata intre patru ziduri golite de biblioteci, ca sa inteleg ca doar in cetatea mea de hartie sunt cu adevarat viu si aparat.