S-a intamplat sa dau intr-o revista din Canada de numele unui sat romanesc. Desi n-auzisem niciodata de el, l-am vazut dintr-odata, cu ochii mintii, ca pe un loc ce-mi era mai mult decat familiar.

E probabil unul din efectele departarii. Cu cat distanta fata de casa e mai mare, cu atat mai intens e recursul sentimental al memoriei. Vezi, cuprins de emotie, si ce nu stiai ca exista. Satul se chema Lunculita. Mi-am propus in mai multe randuri sa ma interesez de Lunculita, sa-l caut pe harta. Dar, printr-una din acele potriviri de situatii, care n-or sa aiba niciodata o explicatie convingatoare, fiindca logica soartei e alta decat aceea carteziana, am vorbit de Lunculita in troleul 85 cu un taran de pe acolo. Omul tocmai iesise din spital. Trecuse a treia oara prin moarte si simtea nevoia sa-si spuna povestea oricui statea sa-l asculte. In viata unora, cel mai interesant episod e sfarsitul. La cea de a treia moarte, taranului nu-i mai era frica de ea. Se alesese insa cu o mare mirare. Si mirarea asta il facea sa caute dialog. Intai i-a vorbit unui domn de pe scaunul din fata sa, iar dupa ce domnul a coborat si i-am luat locul, a continuat sa vorbeasca de unul singur, dar adresandu-mi-se. Doctorii ii spusesera ca boala sa era una foarte rara si ca era posibil sa mai moara de cateva ori, asa, cate trei-patru zile, pana ce avea sa vina moartea lunga. Pe taranul din Lunculita, sat la care se ajungea greu si din care se pleca si mai anevoios, nu faptul ca pica jos, fara sa-si aminteasca nimic din ce i se intampla si apoi se trezea la spital, il necajea, ci hartuiala administrativa, hartiile pe care trebuia sa le aduca de la primarie si de la casa de pensii, cheltuiala cu drumurile si peschesurile, asteptarea din fata cabinetelor si a laboratoarelor. Din ce istorisea el, intrebandu-ma la fiecare statie daca mai era mult pana la gara, rezulta ca, din tot necazul, putinele zile lipsite de complicatii si de intrebari fusesera zilele in care zacea ca si mort. ""De data asta - a zis el - a dat norocul peste mine. Am nimerit la Urgenta. Ce viata am dus acolo, o sa am ce le povesti la ai mei. Chiar c-am avut noroc.""
Unii nu uita toata viata un voiaj la Nisa. Altii au parte de o calatorie in jurul lumii. Sunt destui oameni care pomenesc mereu de cate un cadou de pret pe care li l-a dat pe neasteptate destinul. Si taranul din Lunculita avusese, in sfarsit, parte de un dar, pentru care meritase sa aiba o boala atat de ciudata, sa moara in mizerie de cateva ori. Dupa ce colindase cateva spitale murdare si sarace de provincie, se trezise, nici el nu reusea sa-si explice cum, intr-un salon care stralucea de curatenie, luminos, cu asistente care nu-l luau tot timpul la rost. Pana ce s-a dezmeticit, pentru taranul trait saizeci de ani in praf si noroaie, intr-o casa povarnita de chirpici, cu sira spinarii rasucita de atata scormonit la cartofi, impilat de autoritati si macinat de boli, rezerva primului spital civilizat in care ajunsese intr-o viata era insusi Raiul. Doctorii insa, care ii acordau toata consideratia cuvenita unui caz extrem de rar, nu erau ingeri. Erau martorii pamanteni ai unicei sale calatorii frumoase spre moarte. Ce merita sa fie povestita ca orice mare reusita in viata.