Colegul din Indonezia mi-a spus ca e musulman, m-a intrebat daca sunt crestin, ce fel de crestin

In 1990 am petrecut cateva luni in Iowa City, orasel universitar din centrul Americii. Locuiam intr-un hotel, impreuna cu cei vreo suta de alti scriitori din toata lumea, adunati sub egida unui faimos program cultural. Fiecare avea cate o garsoniera care comunica, prin intermediul unei bucatarii comune, cu garsoniera altui coleg. S-a nimerit ca partenerul meu de ""apartament"" sa fie un scriitor indonezian, care mi-a devenit repede bun prieten. Ne intalneam in bucatarie, unde incercam sa gatim, fiecare, mancaruri ""nationale"", si era o mare placere sa le punem apoi in comun si sa le mancam, de-a valma, cu exclamatii de surpriza si bucurie. Ne intelegeam si pe alte subiecte: romanele lui erau specializate politic: toate vorbeau despre lupta indonezienilor impotriva comunismului care, intr-o vreme, amenintase grav tara. Puteam vorbi deci despre ravagiile comunismului mai bine decat as fi putut-o face cu scriitori francezi sau suedezi... Aveam lecturi comune, pasiuni comune, un fel foarte asemanator de a vedea viata. Prietenul meu parea (si chiar era, pana la un punct) un om firesc, cum intalnesti pe strada oameni din toate colturile lumii. Amicitia noastra a mers ascendent, pana in punctul dramatic in care, in doar o jumatate de ora, s-a frant si n-a mai putut fi reparata niciodata. Dupa acea zi trista ne-am schimbat orele de masa si, practic, nu ne-am mai intalnit decat in imprejurari neutre, cu tot grupul.
A fost, fireste, voba despre religie. Subiectul a aparut in conversatie din vorba-n vorba, cum se-ntampla, fara nici cea mai mica intentie, initial, de a deveni subiect dominant. Colegul din Indonezia mi-a spus ca e musulman, m-a intrebat daca sunt crestin, ce fel de crestin etc. Fireste, mi-a spus ca, in Coran, Iisus e respectat ca un profet. I-am spus si eu cat de mult mi-a placut povestea cu Mahomed care, trezindu-se din somn si vazand ca pe mantia cu care se-nvelise dormea o pisicuta, a taiat bucata de stofa pe care aceasta dormea, ca sa n-o trezeasca, si abia apoi s-a ridicat... Iisus a fost un barbat mare, continuase amicul meu, dar... (si aici m-a privit prima data in ochi) nu intelegea de ce crestinii staruiau in absurditatea de a-l considera fiul lui Dumnezeu... Am simtit un prim fior de neplacere, dar am trecut repede peste el si i-am spus ceva in gluma, schimband discutia. Prietenul a continuat insa cu o privire foarte grava, cum nu prea i-o vazusem pana atunci. Cum poate Dumnezeu sa aiba un fiu? Cum puteam noi, crestinii, care-n definitiv impartasim cu musulmanii si cu evreii revelatiile Vechiului Testament, sa staruim in erezia aceasta fara sens? Multa vreme, simtindu-ma tot mai stanjenit, am incercat sa glumesc, sa relativizez, sa recurg la paradoxuri (de vreme ce Dumnezeu poate orice, de ce n-ar putea sa aiba si un fiu?), sa dau inapoi chiar, cu o lasitate pe care azi mi-o reprosez, doar de dragul pastrarii unei atmosfere destinse si neconfruntationale. Tanarul scriitor nu gusta insa aceste subterfugii. Rasesem cu el de nenumarate ori, spusesem bancuri politice, despre femei, discutasem filme si carti. Ironia nu-i era deloc straina (de altfel, studiase in Europa si Statele Unite). Acum, insa, era total schimbat. Vorbind despre Coran, vocea sa era grava, egala, fara ezitari, ca si cand un fel de transa ciudata il cuprinsese. Pe cand eu ma incurcam degeaba in citate din Biblie si-n argumente mundane. Nu mai era un dialog, ci un fel de ping-pong la perete, care ma obosea enorm si pe care pana la urma l-am abandonat, rostind in cele din urma faimoasa fraza care termina, de obicei, prieteniile: ""We agree to disagree"" (sa cadem de acord ca nu suntem de acord)...
Ciudat este ca in momentul in care am rostit fraza asta si m-am ridicat de la masa (pe care mancarurile traditionale indoneziene si romanesti se racisera neatinse), l-am vazut si pe el schimbandu-se la fata. Cred ca reflecta pe chip tristetea mea adanca, amara, gustul acela de infrangere. Arata si el neconsolat de catastrofa care tocmai se intamplase.
Bineinteles, exemplele individuale nu demonstreaza nimic, niciodata. Mi-am amintit de aceasta prima intalnire a mea cu un musulman datorita scandalului caricaturilor despre profetul Mahomed, disputa care astazi incendiaza constiinte si ambasade. In Europa si America, Dumnezeu a fost, de doua secole, ""atenuat"", relativizat, exclus dintr-o zona considerabila a vietii publice, pentru ca oamenii sa poata convietui cu teribila lui putere. Lumea moderna nu este, pur si simplu, posibila altfel. In lumea araba, Dumnezeu ramane insa pilonul absolut al universului, pe care se cade sa-l iubesti, cum scrie-n Biblie, ""din tot sufletul tau, din toata inima si din toate puterile tale"". Cine are dreptate? Cel care incearca sa tina-n echilibru (cat de fragil!) balanta unei lumi ce-si iese din tatani sau cel care arunca pe un talger sabia grea a credintei fara de indoiala?