Scandalul de acum doua luni, legat de montarea la Iasi a piesei Alinei Mungiu-Pippidi, "Evanghelistii", impotriva careia Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica au protestat vehement, a precedat, printr-o trista coincidenta si la o scara locala mult mai mica, ciocnirea cultural-religioasa prin care trece lumea noastra chiar zilele acestea.
In "Evanghelistii" - piesa premiata de UNITER in 1993 si publicata recent, intr-o a doua editie insotita de reactiile critice de la sfarsitul anului trecut, de Editura Cartea Romaneasca - nu era vorba de reproduceri ireverentioase ori blasfemiatoare ale chipului Profetului, ci despre o viziune anti-canonica asupra persoanei si faptelor Fiului lui Dumnezeu. Evangheliile ar fi, astfel, scrieri comandate de un evreu mester in a obtine sprijin financiar pentru noul lui cult (Pavel) celor patru studenti ai unei academii regionale falimentare, otraviti apoi de Pavel pentru a nu dezvalui originea mundana a Noului Testament.
Isus, in textul Alinei Mungiu, nu e un proroc mincinos, in numele caruia se scriu fictiuni apologetice, el e un profet caruia nu i s-a dat sansa de a-si proba vana divina: in ciuda eforturilor lui Caiafa de a-l vinde pe Isus in schimbul lui Barabas, Pilat decide sa-l crucifice pe acesta din urma dandu-l drept Nazariteanul. Isus nu invie pentru ca nu el a fost cel crucificat, insa intre adevarul lui de Mantuitor si inventiile pe care, in piesa, elevii filozofului Cherintos le scriu dupa indicatiile unui Pavel mercantil, care-i cenzureaza povestea lui Isus, o relatie directa nu exista. Caci in scena finala a "Evanghelistilor", Isus - injughiat in spate de Pavel - isi traiste Invierea ratata pe cruce. Chiar daca cea care "va fi seara cu El in Rai" este o preoteasa a lui Artemis (o prostituata).
Cu toate acrosajele ei anti-canonice (dar care trimit la istoria filtrarii, de-a lungul secolelor, acestui canon), "Evanghelistii" nu e si nu-si doreste sa fie privita ca o piesa blasfemiatoare. E, dupa cum Alina Mungiu-Pippidi insasi recunoaste in interviul luat ei de Emilia Chiscop si publicat in editia de la Cartea Romaneasca, o piesa despre intelectuali, scrisa de o intelectuala pentru intelectuali. E un text continuand o traditie esopica a dramaturgiei romanesti, care utilizeaza instrumentele teatrului pentru a discuta despre teme intelectuale acute, cum e relatia dintre adevar si istoria scrisa, responsabilitatea in scrierea acestei istorii, misiunea sociala a intelectualului... Mai mult, "Evanghelistii" foloseste mai degraba ca pretext mediul de expresie dramatic, caci principiul ei existential e literaturitatea, nu teatralitatea (un impediment in plus pentru cei care si-ar fi dorit sa monteze piesa, nu usor de pus in scena).
Dincolo de indeniabilele ei virtuti de scriitura, insa, "Evanghelistii" functioneaza (autoarea are iarasi dreptate) ca o "hartie de turnesol" pentru mentalitatile surprinzator de primitive ale reprezentantilor societatii romanesti a anului 2005, de la fetele bisericesti la autoritatile locale si oameni de cultura. Din acest punct de vedere, dosarul publicat la CR - impreuna cu opiniile, extrem de intransigente la adresa culturii civice a romanilor si a lipsei de implicare sociala a Bisericii, ale Alinei Mungiu - e cu mult mai interesant decat pura lectura a piesei. Trebuia sau nu sa-si manifeste Bisericile dezacordul cu prezentarea publica a unui spectacol cu o astfel de tema? Daca da, care ar fi trebuit sa fie tonul unei astfel de deziceri? Ar fi trebuit sa sara criticii literari sau de teatru in apararea spectacolului, desi nu virtutile artistice ale acestuia erau in discutie? Adrian Papahagi s-a "infiorat la fiecare pagina de violenta urii anticrestine a autoarei", a carei "ascensiune poate inca sa fie oprita de cei 90% crestini (...) pentru care texte ca «Evanghelistii» sunt mai mult decat o injuratura de mama". Mircea Mihaies crede ca "Alina Mungiu-Pippidi a scris un text literar (...). E treaba criticilor literari si a cititorilor sa o admire ori sa o respinga pe autoare, in functie de expresivitatea textului. Altminteri, intre fundamentalistii lui Khomeyni si echipa de cenzori de la Bucuresti nu va mai exista nici o diferenta".
Intre acestia doi, marea de viziuni asupra unei teme culturale inca excesiv tabuizate intr-o societate artificial secularizata.