Scandalul caricaturilor reprezentandu-l pe profetul Mahomed a inflamat lumea musulmana, transformand o eleganta discutie de salon intr-o urgenta tema de reflectie. Problema libertatii de exprimare nu mai este astazi doar un pretext de polemica academica, ci o adevarata piatra de incercare pentru societatile democratice.
Se ridica intrebari dificile. Exista subiecte care ar trebui sa ramana tabu? Intr-o lume globalizata, cum putem impaca libertatea de opinie cu sensibilitatile altor culturi? Ar trebui impuse niste limite acestei libertati? Si daca da, care ar fi acelea? Cine le stabileste? Opiniile sunt impartite.
"Libertatea de exprimare nu poate fi niciodata absoluta, ci presupune responsabilitate si judecata", a declarat Kofi Annan, secretarul general al ONU. Pare simplu si de bun-simt. Din pacate, e usor de zis si greu de facut. Fiindca, in acest domeniu, orice evaluare ramane, inevitabil, subiectiva.
Pot sa inteleg de ce caricaturile daneze i-au suparat pe musulmani. Nici pe mine nu m-au amuzat. Cu adevarat ofensatoare mi s-a parut cea reprezentandu-l pe profet cu o bomba in loc de turban. Sugerand astfel ca Islamul insusi este o religie a terorii. Ceea ce este fals, nedrept si periculos. Si ar putea induce ideea ca orice musulman este un terorist potential - caz in care desenul in chestiune ar cadea sub incidenta legii care interzice instigarea la ura. Pe de alta parte, poate ca autorul nu a vrut decat sa atraga atentia ca anumiti lideri religiosi denatureaza Coranul pentru a-si atinge scopurile violente. Ceea ce este adevarat. Totul ramane, deci, o chestiune de interpretare. Iar interpretarile nu pot fi niciodata perfect obiective. Suntem fiecare conditionati de cultura si de religie, de nivelul de educatie si, nu in ultimul rand, de propriul simt al umorului.
Ceea ce la New York pare normal, la Damasc sau Riad constituie o blasfemie. Chiar si in cadrul aceleiasi comunitati, perceptiile pot diferi simtitor. Avem un exemplu recent in Romania: piesa Alinei Mungiu, "Evanghelistii", infierata vehement de Biserica ortodoxa (dar nu numai). Ceea ce unii considera literatura, altii califica drept ofensa la adresa unor valori fundamentale. Ceea ce pentru unii este un act artistic valoros, pentru altii este maculatura.
Cine are dreptul sa dea un verdict final? Isi poate asuma cineva o asemenea responsabilitate intr-o societate democratica? Fiindca, odata creat precedentul, suntem obligati sa aplicam aceeasi masura in cazul oricarei religii si oricarei minoritati. Iar lumea musulmana nu este singura care are susceptibilitati. Evreii reactioneaza extrem de prompt ori de cate ori li se pare ca sesizeaza vreo aluzie antisemita. Pe unii dintre ei i-a deranjat filmul lui Mel Gibson despre ultimele ore din viata lui Iisus, pe altii (sau tot pe aceiasi?) "Münchenul" lui Steven Spielberg. Catolicii au si ei nemultumirile lor. Vaticanul a luat pozitie impotriva "Evangheliei dupa Iisus Christos", capodopera a lui Jose Saramango, laureat al premiului Nobel in 1999. Dar si impotriva unor best-seller-uri comerciale ca "Harry Potter" sau "Codul lui da Vinci".
Crestini, evrei, musulmani, hindusi sau chiar atei, avem cu totii punctele noastre sensibile. Subiecte pe care nu ne place sa le vedem tratate cu lejeritate si lipsa de respect.
Occidentul a invatat, insa, sa-si asume riscul de a-si vedea, uneori, simbolurile si valorile luate in ras, sau puse sub semnul intrebarii. Acesta este pretul libertatii de exprimare. Altfel nu se poate. Un judecator de la Curtea Suprema a Statelor Unite isi motiva astfel o decizie care a facut jurisprudenta: "Principiul libertatii de expresie inseamna sa acorzi dreptul la opinie celor pe care ii urasti, nu doar celor pe care ii admiri". La fel crede si scriitorul Naum Chomsky: "Goebbles promova libertatea de expresie atunci cand ii placeau opiniile exprimate. La fel proceda si Stalin. Daca sustii libertatea de expresie trebuie sa o faci si atunci cand este vorba despre opinii pe care le dispretuiesti."
Din pacate, nu toate societatile au ajuns la acest grad de maturitate si toleranta. Ce este de facut? Ar trebui sa coboram noi stacheta, pentru a ne adapta lumilor ultra-conservatoare? Sa le acceptam modelele? Sa le preluam tabu-urile? Jurnalistii din Copenhaga, Paris sau Bucuresti ar trebui sa mediteze permanent la sensibilitatile unor improbabili cititori din Beirut, Kabul, Islamabad sau Uagadugu, capitala Burkinei Faso? Preocupati sa menajam valorile tuturor, nu cumva riscam sa le pierdem pe ale noastre?