Exista o traditie atunci cand vorbim de istoria romantata: oamenii celebri spun vorbe celebre. Vorbe de duh, cand exista duh, vorbe goale in caz contrar - si atunci posteritatea se chinuie sa le umple ea cu un inteles mai profund. Nici o batalie castigata si nici un cod de legi reformator n-ar fi cu adevarat implinite daca n-ar avea anexate un aforism pe masura.
Bine, veti spune, dar ce legatura au toate astea cu Traian Basescu? Pentru ca despre el trebuie sa fie vorba in cele din urma, nu? In fond, nu mai exista nici un alt subiect adevarat in Romania, mai ales in perioada in care campionatul national de fotbal e in binemeritata pauza.
Aveti dreptate. Ma gandeam ca presedintele Basescu nu are inca un aforism pe masura. ""Primarul"" Basescu a reusit sa intre in istorie cu dictonul meteorologic ""iarna nu-i ca vara"", dar ""presedintele"" nu a gasit inca ceva demn de fesul pe care il poarta. Si care e rolul unei opozitii constructive? Sa ajute Puterea la realizarea marilor obiective de interes national. Acesta e, fara indoiala, unul dintre ele.
Ca sa gasim o solutie istorica, trebuie sa facem apel la istorie. Roma lui Nero era in acelasi timp decadenta si prudenta. Dictonul epocii, ramas celebru, a fost: ""Dupa noi, Potopul!"". Adica facem orgii, lenevim, furam, dar cu o anumita masura. Lucrurile trebuie sa se degradeze lent. Barbarii nu trebuie sa ne invadeze chiar acum. Dezastrul trebuie sa inceapa abia dupa ce nu vom mai fi. E o perversitate pragmatica si rationala. Ea nu se potriveste insa epocii geologice pe care, se pare, ca o traversam.
E nevoie si de ceva mai ferm, mai direct, mai brusc. E nevoie de Ludovic al XIV-lea. Regele Soare i-ar fi spus lui Mazarin: ""Statul sunt eu!"". Absolutismul e declarat aici la fel de deschis si de iminent ca un razboi. Asta se potriveste si presedintelui jucator. Singura problema e ca Basescu nu mai are stat, autoritatea nu mai exista, institutiile nu mai functioneaza, regulile se fac in fiecare dimineata ca sa fie revizuite seara tarziu, la ultima editie a stirilor tv.
Solutia apare, ca mai mereu in postmodernism, din combinarea celor doua dictoane celebre. In fond, Traian Basescu are, ca si Ludovic al XIV-lea, dorinta de a controla totul. Dar seamana si cu Nero, atunci cand topaie nopti la rand alaturi de tarafuri si de dansatoare orientale. Dictonul cel mai potrivit in cazul de fata e ""Potopul sunt eu!"".
Trebuie sa recunoasteti ca se potriveste ca o manusa felul in care seful statului diriguieste treburile publice. El garanteaza pentru oamenii pe care ii pune in functii inalte dupa care, de a doua zi, incepe sa-i arate cu degetul si sa-i acuze de hotie sau incompetenta. El conduce tara prin declaratii date, din ce in ce mai des, de la aeroport, cand vorbeste din auzite despre absolut orice: pretul gazelor, situatia spitalelor, apa de mare, inghetata familiei. Iar dupa fiecare declaratie, tot ce misca in Romania se straduie sa demonstreze ca nu e de vina. Ca un facut, nici un partid din tara nu mai are alta problema decat sa se reformeze profund, sa devina atat de altceva incat nimeni sa nu mai stie cu cine a votat sau cu cine ar vota daca i s-ar mai da voie vreodata sa o faca. Iar presedintele nu mai are legatura cu nimic, nici macar cu propria biografie. A incalcat legea ca ministru? Asa e, dar acum s-a schimbat. A ratat eradicarea cainilor vagabonzi ca primar? Asa se pare, dar acum nu mai e problema lui. Si, oricum, toata lumea trebuie sa actioneze peste tot cu maxima responsabilitate, dupa modelul prezidential.
Spre deosebire de romani, Traian Basescu nu numai ca nu vrea sa lase nimic urmasilor, dar distruge chiar masinaria pe care ar trebui sa o conduca, in timp ce o conduce. Cand era ministrul flotei, am ramas fara flota, cand e seful statului, ramanem fara stat. E, poate, singurul fel de consecventa de care tara asta nu avea nevoie.