Am fost in cateva randuri in Statele Unite si, de fiecare data, am facut caz de asta. Desi prea multe motive nu aveam. Acum le am, dar nu si graba de a le pomeni la tot pasul.
Pe atunci insa, in primii ani de dupa 1990, sa fi pornit spre New York sau spre Cape Town era cam acelasi lucru. Ce conta era s-o iau din loc. Si nu fiindca se putea, cat pentru ca, vreme de cand ma nascusem si pana ce implinisem 50 de ani, nu se putuse. E tare greu sa duci toata viata povara unor ""acolo nu e voie"", ""acolo nu-i de nasul tau"", ""acolo n-o sa ai niciodata destule motive ca sa te duci"". Cu motivele m-am luptat, in primii ani de dupa 1990, nu cu situatiile.
Atat de adanc imi inradacinase comunismul in suflet aceasta convingere, cum ca, si de-as avea posibilitatea,
mi-ar lipsi determinarea, incat imi gaseam pe loc si raspunsul cand ma intrebam: De ce sa nu calatoresc si eu ca toata lumea cat mai departe? Raspunsul, in haina grea a resemnarii, era: Dar de ce sa ma misc? Ce treaba pot sa am eu cu Alaska sau cu Tannanarive sau chiar cu Insulele Feroe?
Viata, ca sa capete un gust bun, mai trebuie traita din vreme-n vreme si la noroc. Pleci de acasa ca sa pleci, nu ca sa ajungi neaparat undeva. Cand pleci asa, fara o tinta, ajungi intotdeauna undeva. Ajungi, mai des ca inainte, la tine. Si te descoperi alt om. Nu musai mai bun, dar altul. Schimbarea e la felul in care privesti lucrurile, la modul in care compari lumile, ca sa le intelegi.
Da, veti zice, dar ai avut bani ca sa pleci. Si ai avut la cine sa tragi. Ei, bine, aici e schepsisul, ca-n 1990, la lefurile din vremea aceea, avionul - cum spun americanii - nu costa. La fel zic ei si despre mancare, ca nu costa, si despre benzina, ca nu costa. In fapt, totul costa. Exact insa cat e nevoie, ca sa se rostuiasca bine negotul. Sa mearga treaba. Cat despre ce aveam sa fac si la cine aveam sa ma duc la New York, era ca si cum m-as fi aruncat intr-un bazin fara sa verific daca avea apa. Simteam in mine o nevoie nebuna de a rupe cercul lumilor in care nu aveam ce cauta. O nevoie mai acuta ca o febra. Nici nu banuiam ce foame imi fusese. Se intampla si asa,
sa-ti fie foame, sa mori de nemancare si sa crezi ca ti-e somn. Cum sa-ti dai seama ce nevoi frumoase si destepte zac in adancul fiintei tale, daca nimeni nu te lamureste ca nu e vorba de ulcer, ci de un gol sufletesc. Ca nu boala iti da stomacul peste cap, ci dorul de duca.
Acum, n-as mai pleca la New York. N-am nici o treaba la New York. Nu aveam nici in anii cand reveneam acasa cu gandul ca acusi, acusi plec din nou. Numai ca una e sa intelegi tu asta, si alta e sa inteleaga altii in locul tau. N-as mai traversa Atlanticul. Si nu fiindca am facut-o de cateva ori. Cauza e alta si e lesne de priceput. Ce, parca Pacificul nu-i si el tot Ocean? Dar ca sa fiu cinstit, as amana Pacificul pentru cateva drumuri la Timisoara, la Radauti, la Baia Mare. Ce mari distante s-au asternut de cinsprezece ani incoace intre Bucuresti si restul tarii!