Zimbrul carpatin pre limba lui piere

Poetul iesean Dan Giosu nu se bucura de o faima nici prea buna, nici prea mare. Se stie despre el ca a publicat, incepand cu 1983, patru volume de versuri in conditii grafice nu prea fericite la edituri din Iasi (Cronica, Junimea), ca dupa 1995 n-a mai scos pe piata nici o carte si ca in 2003 a schimbat niste pamflete cu ziaristul Catalin Mihuleac, fapt care i-a adus un proces si o amenda usturatoare. Pentru a indulci lucrurile trebuie spus ca, atunci cand a primit sentinta in procesul Mihuleac, suferea de o boala grava, ca Radu G. Teposu il citeaza in "Istoria tragica si grotesca..." la capitolul "Sentimentalii rafinati" si ca a fost inclus de valorosul traducator american Adam Sorkin intr-o antologie de poezie romaneasca.
Pentru prietenii care vor sa-l viziteze, exista si un site: http://diligenta.com/dangiosu/. Numele lui Dan Giosu palpaie patriotard peste fotografia Regelui Mihai, steaguri tricolore falfaie la colturi, poza poetului troneaza intr-o rama kitsch, langa texte kitsch, peste un amalgam inspaimantator de imagini kitsch, iar versuri nationaliste kitsch iti zgarie retina daca te incumeti sa treci de cele de mai sus: "in adanc de padure mugeste/ zimbrul pe romaneste, pe romaneste/.../ Vei vedea, vei vedea/ peste tot tara mea, tara mea".
In aceste conditii, este uimitor ca volumul de proze scurte "Patru plus patru si ceilalti patru" semnat Dan Giosu a aparut, in 2006, la Editura Polirom... din Iasi. Si mai surprinzatoare sunt textele care nu par, nicidecum, construite de autorul ororilor de mai sus. Prima povestire, "Domnul Apac", deschide o usa in plin absurd kafkian: un personaj redus la trasaturi schematice simte ca "nu-si mai apartine" si se lasa in voia sortii, fiind satisfacut sa asculte de comenzile altora. Protagonistul urmatorului text se pierde si el pe sine, dar intr-un alt fel: intr-o noapte viseaza ca din Zoz devine Boz, cosmar ce se adevereste in ziua urmatoare. Un alt automat urmuzian, Zamaruta, are o manie ciudata, holbandu-se ore in sir la ziduri complet albe. Alte texte sunt crochiuri suprarealiste: in "Gaura neagra" domnul Lofta se transforma, la unu dupa-amiaza, intr-o gaura neagra "nu de prea mare importanta" care-i absoarbe apartamentul, nevasta, orasul si cerul. False naratiuni mai dezvoltate, precum "Degetul" sau "Razboiul", sunt construite in jurul unui nucleu fantastic fisurat, care se va prabusi in derizoriu, in bun spirit marquezian. Mai exista in acest volum schite avangardiste, scrise de dragul ciocnirii imprevizibile a cuvintelor ("Taranul", "Patru plus patru si ceilalti patru"), proze metaforice si filozofice, uneori hilare ("Iguana", "Domnul Pat si medicul") si tatonari existentialiste ratate ("Spaima"). Cele mai multe texte sunt hibride, luand din fiecare model cate putin. Dominante sunt exagerarile absurde si accidentele derizorii, tesute pe un fundal desirat, tapat cu impulsuri poetice haotice si cu un umor negru soft. Exista ceva si din proza unor colegi de breasla moldoveni, cum ar fi Petru Cimpoesu sau Nichita Danilov. Pentru ei targurile provinciale prafuite sau blocurile dezolante sunt decorul unor intamplari fantastice hazlii, colorate intr-o limba pestrita.
Cele mai multe personaje ale lui Dan Giosu se sinucid, dispar sau isi gasesc morti ciudate. In spatele dorintei lor de neant stau anxietati existentiale usor detectabile. Pe domnul Vornici, barbat intrat brusc intr-o zodie norocoasa, il apuca "asa, dintr-o data" "o spaima de moarte, ceva cosmic". Alti pseudo-eroi sufera de dereglari mentale, isi pierd memoria si personalitatea, au impresia ca sunt invizibili, se uita ore in sir in gol si ajung la ospiciu. O grila psihanalitica asezata superficial peste texte le-ar decripta cu suspecta usurinta mecanismele: universul lor dereglat e proiectia unei imaginatii schizofrenice ale carei rotite au fost date peste cap de frictiunea cu vidul existential. Explicatia e prea simpla si, cu siguranta, nedreapta. Un contraargument este acela ca textele lui Dan Giosu sunt imprevizibile, refuzand sa se fixeze asupra unei singure abordari. Suprarealismul trece in derizoriu, acesta devine sirop de tuse poetica si tot asa. Un altul este ca, desi povestirile colcaie de fobii cu chip de automate umane, ele nu repeta exasperant unul si acelasi sablon. Atunci cand esecurile, plictiseala, ticnelile si vietile derizorii ale personajelor sunt pe punctul de a deveni sufocante, intervine un elan narativ care promite sa lege ceva cu cap si coada. Acesta isi va pierde, de obicei, repede vlaga, dar forta fluida a transformarilor inedite deschide mereu drumuri neasteptate.
Schimbarile de macaz bruste si dese arata ca Dan Giosu nu se foloseste de scris pentru a se pierde in contemplari freudiene abisale. El face, in mod asumat, literatura, si chiar de buna calitate. Felul sucit in care amesteca borcanele poate sa fie un capriciu al imaginatiei poetice, care nu se lasa prinsa in denumirile unor modele literare, dar si un rezultat al numarului mare de ani de pauza in care s-au stratificat, probabil, destule stadii ale prozelor sale. Daca zimbrii nu ar mai vorbi ostentativ romaneste, lucrurile ar sta chiar bine.

---

Despre autor: