La targurile de carte nu-s deloc rare cazurile cand iti taie calea cenzorii de odinioara din edituri sau din directiile ideologice ale PCR-ului. Daca te saluta si, din buna-crestere, le raspunzi, iti surad imediat complice. Ca paznicii din puscarii iesiti la pensie, cand se intampla sa-i intalneasca pe strada pe fostii lor detinuti. Hei, colega, cum o mai duci? De unde ne stim? De la Aiud!
Cum ajungea un om nascut normal cenzor asta era povestea lui. Si de regula o ducea cu el in mormant. Unii cenzori scriau poezii si romane, din care cauza se simteau suspectati din doua parti. Dintr-o pare de ceilalti cenzori, fiindca scriau, din cealalta parte, de autorii de poezii si romane, fiindca erau totusi cenzori. Cel mai greu le venea cenzorilor incepatori, pusi de sefii lor sa respinga oameni, nu carti. Motivele pentru care trebuiau impiedicati sa publice niste autori nu erau musai de ordin politic. Editurile aveau anual dreptul la un numar de titluri, iar jumatate din ele se impartea intre mai-marii scriitorimii. La cativa ani o data ma intalnesc cu cenzorul meu din 1971, un incepator desemnat sa-mi respinga, dupa vestita ""plenara cu cultura"" a lui Ceausescu, un volum de povestiri. Si nu stiu de ce, dar se simte mereu obligat sa se explice. Din 1990, de cand nu mai e cenzor, isi publica plachetele de versuri la edituri obscure, ca sa nu aiba de-a face cu cei carora le-a intocmit referate potrivnice. Colinda targurile de carti cu un aer incrancenat, parca l-ar impinge cineva printre standuri, si poarta dialoguri ambigue cu fraze neterminate. ""Dac-ar fi depins numai de noi doi... Nu eu hotaram, eu doar duceam hartiile de colo, colo... Trebuie sa recunoasteti ca multe din obiectiile pe care vi le aduceam v-au ajutat... In fond eram toti in aceeasi oala..."" Si tot asa, la fiecare noua intalnire. Ultima oara mi-a dat un volum de-al sau cu autograf. Cu stima si consideratie etc. etc... Partea proasta e ca framantarile lui sufletesti nici nu ma induioseaza, nici nu ma irita. As vrea sa fiu mai bun cu oamenii care ar fi putut sa-mi strice viata decat cu altii, dar imi sunt indiferenti. Acesta e antrenamentul la necazuri, nu te face mai puternic, te face placid. Dupa ce mi-a oferit cartea zicandu-mi ca e o ispasire lirica, l-am intrebat cam cate referate negative a scris la viata lui. ""Cine le-a numarat?"" - a facut el cu un discret fior melancolic. Ca tot omul luat deodata in seama pentru un lucru pe care aproape ca-l uitase. Ar trebui sa le strangi intr-un volum, i-am zis. In doua, in trei volume. Ai probabil o copie dupa fiecare. ""Am, cum sa n-am"", a tresarit el. Era, oricum, o munca. Vedeti, aceasta e problema cenzorilor, imbatranesc si nu e nimeni sa le spuna daca n-au fost cumva coautori la cartile pe care le-au ucis. Sau poate chiar singurii. Fiindca, in multe cazuri, cartile blocate de ei au murit o data cu autorii. Arde tara si tot ce ramane dupa dezastru e cheptenul babei. Adica, referatul cenzorului.