Viata intre creatie si hazard

Ne-am reintalnit asta-vara la Conferinta Nationala a Uniunii Scriitorilor din Romania si mi-ai spus ca pleci apoi acasa, in Susenii Bargaului, din tinutul Bistritei-Nasaudului. Vrand sa stabilim acest interviu, te-am sunat pe mobil si ai raspuns: "Sunt aici, in gradina. Numar pomii fructiferi si, in primul rand, prunii". Ti-am zis: "Inseamna ca daca ai pruni multi o sa avem si palinca buna de toamna". Si inainte de a stabili cand ne vedem in Bucuresti, ai tinut sa adaugi: "Cum productia de anul trecut s-a cam terminat, obiceiul aici este, ca o curiozitate absoluta, sa numeri prunele din pruni"...
Cum ai regasit Susenii Bargaului?
Pai, l-am regasit cum l-am regasit dintotdeauna, pentru ca el, satul meu, este in mine, cum sa-ti spun? Este un topos extraordinar, greu si-n acelasi timp usor de explicat. Cand ma intorc aici, periodic, mi se pun multe intrebari, de genul "nu ne-ai uitat?", "nu te-ai instrainat de noi?" etc. Si ma intreb si eu, de ce ma intreaba lumea? Raspunsul pe care mi-l dau este... curiozitatea, care se exprima deghizata intr-o asemenea intrebare. Si-mi raspund: "Oare, poti vreodata sa te indepartezi, sa te dezlipesti de ale tale, ale neamului, ale vetrei?" Nu! Nu te poti indeparta de acel pattern, de acel tipar, care este formatia noastra sentimentala, in primul rand, inainte de a fi cea intelectuala, formatia lingvistica, ghemul de obsesii, care te marcheaza pentru o viata.
Cu toate ca ai plecat din tara de aproape doua decenii, la Paris, tu tot in patria limbii romane traiesti. Dincolo de faptul ca lucrezi in sectia de limba romana la Radio France International, iti scrii poemele tot in romaneste, precum si acest ultim volum, intitulat chiar "Gradini", lansat in Clujul studentiei. Intr-o lume literara in care aproape toti, mai ales poetii, incearca sa inventeze forme si expresii deosebite, Dinu Flamand ramane un adept al limpezimii expresiei literar-artistice. Cum explici?
Scriitorul Dinu Flamand, Valentin Hossu-Longin si Marius Grozea Azi, toata lumea mizeaza pe diversitate, pe experiente inedite, pe faptul ca le inmultesti si le raspandesti. Pentru mine, intensitatea este importanta, adica aventura pe autenticitatea unui sentiment, aventura in interior, pe verticala, bineinteles, verticala. Indepartarea in spatiu este un paradox, care te face sa te apropii de ceea ce te indepartezi. Este o imagine, pe care o folosesc deseori in poezia mea. Esentialul il are memoria. Eu nu ma simt obligat sa fiu patriot (sa folosesc acest mare cuvant!). Asa cum, la un moment dat, eu am ajuns la concluzia ca, de fapt, este foarte bine cand nici o patrie nu te mai confisca. In momentul in care patria nu ma mai confisca, in sensul ca nu ma obliga sa fiu roman, poate ca sunt mai roman decat as fi crezut ca sunt.
Ne-am luat cu vorba, poate "pruna" promisa e de vina si trebuie sa amintim cititorilor ca Dinu Flamand s-a nascut la 24 iunie 1947, este poet, este traducator si jurnalist, ca a studiat filologia la Cluj si-i unul dintre fondatorii revistei "Echinox", publicand in cele mai importante reviste literare din tara, fiind si redactor la "Amfiteatru", pana in februarie 1989, cand a plecat in Portugalia, la invitatia unui congres scriitoricesc, dupa aceea cerand azil politic in Franta.
Nu mi-a spus nimeni "pleaca din tara"
M-a manat in Portugalia o mai veche pasiune, ca si a lui Mateiu Caragiale, fara a avea insa destinul aventuros al acestuia. Acolo am intalnit niste mari scriitori, avand experienta dictaturii la ei acasa. O dictatura, a lui Salazar, care a durat 40 de ani, si cand m-au depistat de unde vin, m-au luat sub o protectie totala. Din prima mea sedere la Lisabona, eram invitat zilnic la restaurante. Erau extraordinar de atenti cu mine, simteam ca vor sa ma "extraga", dar nimeni nu mi-a spus "pleaca din tara"! Nici ei, majoritatea lor, n-o facusera sub Salazar. Asa i-am cunoscut pe cativa dintre marii lor creatori si in special pe Antonio Lobo Antones, scriitor de valoare mondiala, care mai devreme sau mai curand va primi Premiul Nobel. Atunci, la inceputul lui '89, ma gandeam asa, cum in Portugalia au reusit sa-l indeparteze pe Salazar, practic cu un fel de revolta militara, poate sa se intample si la noi asa ceva... Nu s-a realizat chiar asa, dar pana la urma paralela functioneaza, pe anumite segmente.
Ai ajuns in Franta cu ajutorul lor?
Se poate spune si asa. In orice caz, decembrie m-a prins la Paris. Ce se petrecea in Romania era de domeniul miracolului. Deja se alcatuiau batalioane de voluntari, sa mearga sa salveze revolutia romana. Nu stiu de unde venise initiativa, in orice caz circula pe strazi, prin cafenele si lumea incepea sa creada, chiar cei de o anumita stanga (comunista), ca trebuie sa intervina, pentru soarta revolutiei! Un fapt impresionant. Eu, de Craciun, am fost, inainte de a doua emisiune, intr-o biserica si l-am auzit pe preot zicand, intr-o limba franco-romana: "Et maintenant sa ne rugam pour cette pauvre Roumanie", iar eu eram in lacrimi... Si-au dat seama ca sunt roman, m-au imbratisat si au inceput sa ma intrebe... A fost extraordinar!
Ce a urmat, se stie. Sa revenim la poezie. Iata ca si eu pot face versuri... In '71 ai luat premiul "Eminescu". Ce-ti amintesti de acei ani literari ai tai?
In primul rand, ca eram la "Echinox" si cartile aparute in acea vreme nu ne faceau vedete. Linia mea de modestie a mers fara mari schimbari de structura pana la "Starea de asediu", care este o carte a revoltei inca din titlu. Si am negociat acest titlu, pentru ca stiam ca n-o sa-l lase si am avut neobrazarea sa propun titlul "Exercitiu de libertate". Atunci, Mircea Ciobanu (redactor la Editura Cartea Romaneasca) mi-a zis : "Esti nebun? Cine crezi ca o sa-ti accepte acest titlu?" Si a ramas "Stare de asediu", chiar daca ma refeream la situatia din Polonia, dar am intors-o metaforic, zicand ca poetul este asediat de realitatea cuvintelor. In orice caz nu era asta, era o stare de revolta. Atunci mi-am zis ca daca nu reusesc sa spun cat de scarba imi e ca traiesc in ceea ce traiesc, atunci nu mai merita sa scriu poezie si am schimbat totul, pentru ca realitatea m-a schimbat. Acesta-i hazardul vietii.
Traducerea facuta de un roman e limitata
Ti-au mai aparut alte volume, unele chiar premiate, precum "Poezii", "Viata de proba", "Dincolo" si aceste "Gradini".
Aceste "Gradini", cum ii spui, este o carte cu 14 poeme in romana si in franceza, care incheie, vezi, un fel de bucla. M-am gandit totdeauna la gradinile natale. De fapt, este lumea care dispare. Dupa moartea tatalui meu, care n-a asteptat niciodata o slujba de la statul comunist, acceptand precaritatea absoluta, atat de puternic m-a invadat, nu numai trecutul lui, dar si lumea in care a trait si in care am copilarit eu, incat pur si simplu nici nu mi-am pus problema unde intra poezia aceasta in structurile mele, ci ea mi-a fost dictata, pur si simplu. Trebuie spus ca mi-a tradus poemele o tanara tot de pe Valea Bargaului, care face studii postuniversitare la Paris si am ajutat-o sa colaboreze la Radio France International, ca traducatoare. Tanara traducatoare Claudia Fontu si-a dat toata silinta, dar a realizat o traducere facuta de un roman si de aceea este o traducere limitata, pentru ca noi nu putem sa sarim peste propria noastra umbra. In poezie mizezi pe cuvintele pe care nu le stii si pe ce ai uitat; mizezi sa-ti iasa din uitare un cuvant care sa te salveze, care nu poate sa-ti iasa dintr-o limba invatata; mizezi sa te ajute tacerea multipla, pe care ai inmagazinat-o in tine in momentul in care inghiteai si prunele si cuvintele.
Dupa ce ti-a aparut un volum, sa-i spunem antologic, de poeme din toate epocile tale de creatie (bilingv), ca fiind primul roman din colectia de mari poeti ai lumii, vreau in finalul discutiei noastre sa arati in ce masura sectia romana de la Radio France International ii atrage si valorifica pe scriitorii romani care sunt in viata la Paris.
I-am folosit foarte mult, de exemplu pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si George Banu, ei au avut o lunga colaborare cu radioul, dar unii dintre ei nu mai pot sa lucreze din cauza varstei. Altii, scriitori notorii, nu accepta sa se sacrifice pe altarul oralitatii, lungile lor perifraze si inflorituri de stil, care sunt apanajul prozei si poeziei moderne, nu prea fac casa buna cu cerintele spusului direct, nenuantat al unor emisiuni informative si chiar cultural-artistice. Mai mult, este din ce in ce mai greu sa gasim reporteri dispusi sa relateze, de la fata locului, cum se spune, despre realitatile comunitatilor romanesti din Franta. Pe de alta parte, interesant si grav, in acelasi timp, este faptul ca din partea statului roman, chiar a noilor imbogatiti din Romania (deci initiativa privata), nu se face o serioasa campanie publicitara in Franta. De ce nu se scot bani, cum fac ungurii, sa puna niste simple afise cu imagini din Transilvania si Delta, bunaoara, in metroul parizian? "Vizitati Ungaria!" este un pretext turistic, in timp ce imaginea despre Romania se reduce la manele in acest metrou, plin cu cersetori si hoti de buzunare. Sa nu mai vorbim de prostitutie, munca la negru, "colonii" romanesti/tiganesti de pe sub poduri si suburbii, cu infractori care, in fine, au inceput sa fie luati in colimatorul politiei si extradati sau chiar arestati. Acestia-s subiecte de pagina intai a cotidianelor, "eroii" lor, care, pot spune cu mana pe inima, n-au numarat niciodata prunele din prunii livezilor proprii. Si-i pacat, cand aveam, la Paris si-n toata Franta, mii de studenti, doctori si intelectuali de prestigiu, carora noi incercam sa le facem cunoscute performantele, dar presa cotidiana ii prefera pe ceilalti...
Valentin HOSSU-LONGIN, Marius GROZEA
Apare cu sprijinul financiar al Ministerului Afacerilor Externe, Departamentul pentru Relatii cu Romanii de Pretutindeni

---

Despre autor: