La cantina scolii de ucenici rulau uneori filme rusesti de razboi. Noi, copiii, le spuneam filme cu nemti,
desi rusii castigau intotdeauna.

Cine nu era ucenic n-avea voie sa intre in sala. Multi copii s-au pacalit si s-au facut strungari si lacatusi doar ca sa vada filmele cu partizani si cu lupte. Cand administratorul uita sa lase perdelele negre, ca sa fie intuneric complet, ne inghesuiam la ferestre si, dupa cum ne era norocul, vedeam picioare ori capete de nemti si de rusi. Cei de la prima fereastra vedeau rusi si nemti intregi, numai ca pe diagonala. La sfarsitul filmului ne strangeam pe marginea santului si reconstituiam subiectul, imperechind picioarele cu capetele. Daca imperecheam picioare de rusi cu capete de nemti, iesea o aiureala. Cei de la prima fereastra vedeau
intr-adevar rusi si nemti intregi, dar subtiri si lungi. Cele mai multe probleme le-am avut la ""Povestea unui om adevarat"". Filmul relata cazul unui aviator ramas fara picioare. M-am lipit, la inspiratie, de fereastra de la care se vedeau mai ales capete si-n disputa care a urmat am fost sustinut, pe buna dreptate, de copiii care si ei fusesera suficient de inspirati ca sa mearga pe mana mea. De pe atunci ma preocupau subiectele. De regula, oricat de multe picioare reuseau sa vada cei de la fereastra a doua, noi, titularii de la fereastra a treia, stabilisem cine pe cine invingea si ce soarta aveau personajele principale. Dupa ce am citit romanul despre eroul Alexei Maresiev ar fi trebuit sa-mi reevaluez amintirile. Am ramas insa tot la parerea dintai, aceea de pe malul santului, cum ca rusul avea de fapt picioare, dar se prefacea ca nu le avea, ca
sa-i pacaleasca pe nemti.
Intr-o iarna, administratorul
s-a indurat de spectatorii clandestini si ne-a permis sa ne asezam direct pe podea, la picioarele ucenicilor din primul rand. Pana la ecran erau vreo 2 metri, poate chiar mai putin. Ce vedeam acum erau rusi si nemti foarte lati, in partea de jos a cearsafului, si tuguiati catre marginea de sus. Nici astazi, cand incerc sa-mi amintesc scene din ""Asaltul Berlinului"" si ""Batalia Stalingradului"", nu vad cu ochii mintii decat niste umbre care forfoteau jos si se raschirau sus. Creierul meu de copil a functionat perfect. Vad eroii din ""Tanara Garda"" ca si cum m-as afla din nou ghemuit la picioarele imputite ale ucenicilor din randul intai. Dar ce folos daca, datorita corectiilor pe care le-au operat ulterior filmele cu extraterestri si populatii de pe alte planete, imi par toti niste creaturi fantastice, iesite dintr-o imaginatie excesiva.
Cu cat ma gandesc mai des la acest lucru, cu atat creste in mine o idee ciudata. Ideea ca filmele alea chiar asa si erau, pline de alungiri, de tuguieli, de infirmi, cand fara capete, cand fara picioare. Cohorte de momai care nu mai aveau in ele nimic omenesc, trimise sa moara degeaba de cativa dictatori dementi, rusi si nemti.