O scoala dura - 15 ani de inflatie

Va propun sa amanam discutia despre viciul dezorganizarii, tema cu un ecou puternic. Suntem la sfarsitul lui octombrie 2005 si, iata, se implinesc 15 ani de cand premierul din octombrie 1990 a dat o comanda istorica intr-un razboi ce avea sa antreneze dramatic intreaga noastra societate: "Romani, treceti inflatia!" Cred ca merita sa analizam desfasurarea acestui razboi ce pare fara sfarsit.
Chiar este fara sfarsit. Vom duce greul unui razboi cu inflatia si la sfarsitul acestui deceniu, cand rata anuala a miscarii preturilor va cobori sub 2 la suta. Totusi, ce a fost greu cu adevarat a trecut. As sublinia, insa, ca toti acesti 15 ani, de la sfarsitul lui octombrie 1990 si pana astazi, s-au dovedit a fi o mare scoala pentru intreaga clasa politica din tara noastra, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru institutiile statului, pentru economisti, politologi, sociologi, pentru intreaga populatie. O scoala dura, care ne-a schimbat modul de a gandi, stilul de viata, obiceiurile, comportamentul. Pe nesimtite, am devenit cu totii elevi la scoala inflatiei. Intr-o mult mai mare masura decat am invatat, in toti acesti ani, la scoala reformelor economice, incetinite timp indelungat, a liberalizarilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze, a privatizarilor, intarziate si ele, chiar a deschiderii granitelor. Inflatia este unicul proces cu o continuitate absoluta, care timp de 15 ani, zi de zi, ceas de ceas, ne-a hartuit pe toti, fara exceptie. Mai ales ca, de 15 ani, romanii lupta pe fata cu acest dusman perfid: inflatia.
Nu cumva faceti un mit din inflatie, un fel de balaur cu care romanii, intruchipati in Fat-Frumos, se razboiesc de 15 ani?
Dar inflatia e intr-adevar un balaur, chiar daca noi nu-l intruchipam pe Fat-Frumos. Un balaur perfid, care avea trei capete la inceputul anilor '90 si manca cu trei guri. De atunci si pana astazi i-au fost taiate doua capete, dar a ramas cu unul. In sensul concret, de la inflatie cu trei cifre (300 la suta in 1993) am ajuns la o inflatie cu doua cifre, iar din 2004 la inflatia cu o singura cifra. Din '90, asadar, zi de zi, inflatia s-a strecurat neincetat in viata noastra. Azi s-a scumpit o marfa, maine alta si tot asa, pana cand intregul sistem de preturi a luat-o razna.
Sa revenim la sfarsitul lui octombrie 1990. A fost data atunci o declaratie de razboi? Romania a intrat imediat in razboi cu inflatia?
Premierul de atunci, Petre Roman, a aparut la televizor. Era in ultima zi a lunii octombrie 1990. Comanda la care v-ati referit ("Romani, treceti inflatia!") nu a fost insa rostita clar. Asa au perceput lucrurile numai cei care au inteles ce va urma. Pentru publicul larg, insa, mesajul a fost cu totul altul. Romanii au fost instiintati ca, incepand de a doua zi (1 noiembrie 1990) urma sa se treaca la liberalizarea preturilor.
Liberalizarea cu cantec din 1990
O liberalizare cu cantec. Au fost protejate unele intreprinderi, de stat, care in lunile premergatoare zilei de 1 noiembrie 1990 au primit, preferential, subventii pentru investitii sau credite bancare cu dobanda mica. Ele au facut stocuri de materii prime ieftine, cumparate cu aceste credite, pe care le-au folosit mult mai tarziu in procesul de productie, cand spirala inflationista a urcat, castigand din diferente de pret. Au stocat produse ieftine, provocand crize pe piata, si le-au vandut apoi scump. In tot acest timp, spirala inflatiei s-a desfasurat cu rapiditate, lovind populatia.
Perceptie exacta. A fost, de fapt, una dintre cauzele care au facut ca preturile sa se joace cu nervii nostri. Inflatia, insa, ne-a trezit dintr-un vis urat: acela al preturilor mincinoase. E drept ca nici adevarul preturilor n-a fost un vis frumos. Dupa ce, la 1 noiembrie 1990, au fost liberalizate preturile, viata a inceput sa se scumpeasca fata de octombrie 1990: in noiembrie - decembrie '90 cu 37,7 la suta; in toamna lui '91 de 3 ori; in toamna lui '92 de 13 ori; in toamna lui '93 de 52 de ori; in toamna anului in curs de 2661 de ori. In tot acest timp, salariul nominal brut (suma inscrisa in statul de plata) s-a miscat mai incet decat inflatia: de 2018 ori. In lei noi, cresterea este de la o medie de 48 de bani pe luna a salariului mediu brut in octombrie 1990 la 963 de lei in prezent. Si chiar daca, in momentele in care a fost calmat galopul preturilor, salariul a trecut in fata, inregistrand o crestere mai rapida in termeni nominali, lucrurile s-au schimbat prea putin in termeni reali. Pentru ca acum, fata de octombrie 1990, puterea de cumparare a salariului mediu abia daca trece de 75 la suta. Am socotit salariul mediu brut. La salariul net procentajul e si mai mic. O socoteala exacta e insa imposibil de facut. De atunci si pana acum au fost nenumarate schimbari de metodologii in calcularea impozitului la castigul din munca.
Inflatia a crescut de 2661 ori
Asadar, putem incepe sa schitam biografia inflatiei pornind de la o cifra socanta, pe care tocmai ati amintit-o: din octombie '90 si pana in octombrie 2005, inflatia in Romania a crescut de 2661 de ori.
Ceea ce inseamna o crestere cu 266.140 la suta.
Cum s-a ajuns aici?
Sa recapitulam. La 1 noiembrie 1990 a batut gongul liberalizarii preturilor. Printr-o hotarare de guvern, din octombrie 1990. Guvernul n-a spus: de azi incepe inflatia. Dar a gandit atunci, intr-un moment in care pe piata se constatase un dezechilibru grav intre bani si marfa, ca poate folosi inflatia pentru a scapa de acel dezechilibru sufocant.
De atunci, preturile s-au miscat fara incetare, in sus si in jos. Cum se explica aceste schimbari radicale de la un an la altul? Sau de la o luna la alta. Pentru ca am avut parte fara incetare de un adevarat zig-zag inflationist.
Iata un aspect ce merita sa fie analizat. Fiindca, de la un an la altul, de la o luna la alta, starea economiei nu s-a schimbat atat de mult incat sa determine modificari atat de spectaculoase ale dinamicii preturilor.
Inseamna ca au fost alte cauze?
Intocmai. Ca sa intelegem ce s-a intamplat, este nevoie sa apelam la istoria celor 15 ani de cand romanii se razboiesc cu inflatia. Daca din 2000 incoace, constant, preturile alearga mai incet, motivul nu este acela ca se munceste mai bine. Se munceste mai mult, e adevarat. Am inregistrat chiar si o crestere de productivitate a muncii. Bazata insa numai pe cresterea productiei si pe restrangeri de personal. Dar pana la avantaje competitive drumul e inca lung. Pana atunci, ne vom lupta cu inflatia. Mai exact, pana cand vom ajunge la un echilibru economic optim, posibil numai printr-o corelatie intre cerintele reale si posibilitati.
Prea multi bani
Cand aceste corelatii nu pot fi asigurate, ce se intampla?
Ceea ce, de fapt, s-a si intamplat: am constatat in repetate randuri ca prin arterele societatii noastre circula... prea multi bani. Sau, mai exact: din totalul banilor existenti in sistemul bancar, economia nu poate sa inghita sume considerabile. Nu in sensul ca nu-i poate cheltui, ci intr-un sens rational: acela ca acesti bani nu pot fi absorbiti in noi afaceri, in noi investitii, in produse noi cautate pe piata. De fiecare data, cand s-a intamplat asa, Banca Nationala a intervenit dureros - punandu-si in joc propriile ei cheltuieli - , pentru a absorbi surplusul de lei de pe piata. Daca n-ar fi procedat asa, surplusul de bani ar fi produs surplus de inflatie. Si, iata, societatea romaneasca s-a vazut nevoita ca inainte de a se intreba cum producem bani sa se intrebe ce are de facut pentru ca banii in plus, din sistemul bancar, sa fie absorbiti cu noi bunuri si cu noi servicii. Si nu cu preturi mai mari.
Totusi, preturile au continuat sa se miste aiurea si au produs un adevarat zig-zag inflationist. Care a fost mecanismul ce a imprimat aceasta miscare, cand in sus, cand in jos?
Istoria tranzitiei ne sugereaza ce s-a intamplat de fapt. De la 1 noiembrie 1990, pana in prezent, preturile au crescut continuu. Mai mult sau mai putin. Interesant este insa faptul ca, in toti acesti ani, nici o luna nu a semanat cu alta. Dupa cresteri mari, au urmat salturi moderate. Sau invers: dupa o luna calma, inflatia a sarit in luna urmatoare. Ce arata de fapt salturile mari, urmate de altele, calme? Cu o singura exceptie, septembrie 1991, cand venirea minerilor la Bucuresti si caderea guvernului Roman au provocat un soc inflationist puternic, celelalte iesiri din rand corespund unor "corectii". Specialistii au remarcat doua feluri de inflatie in Romania: una corectiva si alta structurala. Ambele au determinat caderea leului. Salturile spectaculoase nu s-au produs numai din cauze economice. Au fost determinate cu deosebire de corectii. Preturile au urcat brusc pentru ca s-au facut corectii decisive. Guvernele au fortat trecerea la adevarul preturilor, al cursurilor actiunilor si banilor, al dobanzilor, plus deschiderea fata de investitiile straine de capital si reglarea, pe aceasta baza, a raporturilor productie-consum si salariu-munca. De fiecare data, dupa ce a trecut socul, inflatia si-a mai pierdut din elan.
Cred ca se impune, aici, un raspuns la o intrebare care ii framanta pe multi. Daca inflatiei i s-a dat drumul din cusca inca din '90, de ce oare corectiile de preturi nu au fost finalizate nici pana astazi? Si de ce, astazi, inca n-am reusit ca adevarul costurilor de fabricatie sa impuna mai multa munca, mai multa competenta, concurenta la sange?
Un raspuns corect impune o intoarcere in timp. In istorie. Romania ar fi castigat enorm daca trecerea la liberalizarea preturilor ar fi inceput prin 1970, in plina industrializare. Intarzierea declansarii inflatiei pe fata, cu efecte imediate pentru industrie, a adus tarii pierderi uriase, pe care le suportam si acum. Preturile adevarate ar fi ajutat la alegerea drumului cel bun. Am fi avut astazi o industrie orientata in intregime cu fata spre piata, care ar fi valorificat profitabil resursele nationale.
Inghetarea preturilor inseamna reaparitia cozilor
Daca o astfel de miscare era imposibila pana in decembrie '89, din motivele stiute, ea devenise posibila in ianuarie 1990. De ce a inceput abia in noiembrie '90?
Poate ca nici atunci n-ar fi fost prea tarziu. Daca ar fi fost facuta o analiza corecta si erau aplicate solutii corecte. Numai ca miscarile preturilor s-au derulat in contratimp cu dinamica economica. Cand au urcat preturile, inflatia atingand cote de 200-300%, a scazut drastic productia. Asa ca inflatia n-a corectat dezvoltarea, ci a jucat rolul de aspirator: a adunat de pe piata banii pentru care nu exista oferta. Cand a inceput cresterea economica, din '93 pana in '96, au fost puse "sub control" multe dintre preturile produselor de baza: la energie, la unele materii prime vitale, la multe produse alimentare. Din nou cresterea a primit semnale eronate si a gresit drumul. Trecerea la adevarul preturilor, in '97, a fost o interventie chirurgicala ce nu mai suferea amanare. Dar operatia a fost facuta... partial. Corectiile de preturi, indeosebi la servicii, continua si in prezent. In acelasi timp, a intarziat inchegarea unui sistem integrat de piete libere, care sa functioneze pe principiul vaselor comunicante. Un sistem in care pietele sa transmita mesaje de atentionare economiei, mesaje de care unitatile din economia reala sa tina intr-adevar seama. Pentru ca, fara indoiala, reintoarcerea la centralismul birocratic si la inghetarea preturilor, des invocate, ne-ar readuce din nou la piete goale si la cozi. Mai mult decat atat, faptul ca au fost si ani in care s-au inregistrat cresteri ale PIB-ului combinate cu preturi explozive, ca in '93, a indus ideea inselatoare ca inflatia ar fi chiar benefica. Nenumarate intreprinderi industriale, indeosebi dintre cele monopoliste, si-au potrivit pasii cu inflatia. Au invatat sa scoata profit din preturi de monopol, castigand mai mult desi au produs mai putin, mai prost si cu costuri mai mari. Pentru ca au vandut mai scump. Aceste intreprinderi s-au batut pentru intretinerea climatului inflationist, care le-a dat iluzia rentabilitatii si profitabilitatii. Si se bat in continuare, folosind tot arsenalul cu care ne-am obisnuit, de la declaratiile populiste ale unor politicieni in cautare de voturi pana la amenintari cu greva. Sigur, aceste intreprinderi nu revendica direct inflatia. Dar cer facilitati ce duc la inflatie. Si la blocarea competitivitatii.
Asadar, de la 1 noiembrie 1990, cand a inceput liberalizarea preturilor, ne-am trezit in iuresul unei inflatii galopante. Avea atunci guvernul o alternativa?
Una teoretica: extensia ofertei de marfuri si servicii pana la nivelul cererii de bunuri si servicii acoperite cu banii aflati in circulatie. Practic, insa, societatea romaneasca nu era pregatita pentru acest salt calitativ. Ii lipseau acumularile cantitative. Asa ca s-a ales deschiderea clasica. A fost pus in priza acest aspirator pe care istoria economiei il cunoaste sub numele de inflatie, cu scopul limpede de a absorbi surplusul monetar exprimat prin banii populatiei si prin banii publici. Preturile au tot urcat, intr-un sistem ce a folosit doua viteze de crestere si un mecanism complicat de frane. In 15 ani de inflatie, preturile au crescut cu 266.140 la suta, adica de 2661 de ori, inaintand fie cu viteze de corectie, necesare trecerii de la economia de comanda la economia de piata, fie cu viteze de acomodare, in vederea racordarii la temperatura indicata de rezultatele economice. In tot acest timp au fost actionate numeroase frane, care au tinut in loc cand corectia, cand acomodarea. Rezultatul fiind catastrofal: lungirea bolii.
Putem conchide, deci, ca ruleta preturilor, care a inceput sa se invarteasca mult mai repede incepand de la 1 noiembrie 1990, s-a dovedit a fi necrutatoare. Milioane de romani si-au pierdut banii la aceasta ruleta. Economiile au fost spulberate. Puterea de cumparare a leului a scazut de la o zi la alta. Marfurile se scumpeau, dolarul se scumpea, cea mai mare parte a populatiei devenise si mai saraca decat fusese pana atunci.
Inflatia a inceput in anii '70
Am doua precizari de facut. Prima e legata de perioada 1 noiembrie 1990 - octombrie 2005. E adevarat ca inflatia a facut ravagii, cu deosebire in anii '90. Preturile s-au miscat intr-o continua dezordine: cand in jos, cand in sus. Dar cu deosebire in sus. Tot mai sus. Mai intai am masurat inflatia cu trei cifre: in '91, in 92 si in 93. Pe urma cu doua cifre: in '94, in '95 si in '96. In '97, am revenit la inflatia cu trei cifre. Din nou am avut inflatie cu doua cifre, in '98 si '99. In 2000 insa a inceput procesul de dezinflatie. Preturile s-au calmat. A doua precizare are in vedere un fapt de importanta istorica. Inflatia, in Romania, nu a inceput la 1 noiembrie 1990. Atunci am inceput doar sa masuram inflatia. S-o masuram pe fata, intr-un mod transparent. Dar focul inflationist ardea deja inca din anii '70. Liberalizarea preturilor a pus doar gaz pe foc.
Cartile scriu, insa, cat se poate de limpede, ca inflatia in Romania a inceput la 1 noiembrie 1990.
Scriu gresit. Pentru ca si pana atunci, timp de multi ani, inflatia a facut acumulari masive, incurajata de neputintele unui sistem economic lipsit de eficienta. Preturile erau tinute in loc... prin plan. Magazinele primeau note de "sus" - 1 kg de zahar sa fie vandut cu 9 lei. Desi, pentru a fi produs, se cheltuiau 29 de lei. Asa se intampla si cu uleiul, si cu sapunul, si cu painea, de fapt cu toate produsele. Pentru a nu se incarca cu pierderi insuportabile, provenite din aceste preturi mincinoase, fabricile reduceau productia. Rafturile se goleau. Penuria a facut ca pe ambele piete - cea planificata si cea "neagra" - sa circule mai multi bani decat marfuri. Presiunea inflationista crestea neincetat. La 1 noiembrie 1990, in conditiile renuntarii la preturile planificate, a fost ridicat capacul de pe cazanul care fierbea. Inflatia si-a aratat atunci coltii. Rasuflarea ei ne-a inspaimantat.
Poate ca, acum, este timpul sa incercam sa iesim dintr-o fixatie, aceea a definitiilor care respecta litera manualului, si sa analizam in clar cum a inceput inflatia in Romania.
Este cert ca inflatia ne-a dat peste cap in anii '70. Arterele economiei au inceput atunci sa fie infundate cu bani pentru care nu se gaseau marfuri. intreprinderile primeau bani de la buget, dar isi rezolvau tot mai greu problemele de aprovizionare. Pentru ca piata interna nu mai putea sa sustina nevoile industriei nationale. Iar importurile erau tot mai mult amputate. Populatia primea si ea bani, constituind venituri din munca, dar nu gasea marfurile de care avea nevoie. Au urmat apoi problemele din anii '80, cand circuitul banilor se ingreunase atat de mult, incat dezinteresul fata de leu se accentua. Nici mita nu se mai accepta in bani. Cautate erau numai produsele. Ce altceva decat inflatie era acel fenomen generalizat, cu magazine goale, cu cozi imense si oameni cautand disperati marfuri, in timp ce banii isi pierdeau valoarea? Desigur, o inflatie reprimata pe piata oficiala, dar care se reaprindea pe piata neagra. Caci aproape totul se vindea pe sub mana, cu preturi de doua-trei ori mai mari decat cele de pe etichete. Oficial, leul era stabil. La fel si preturile. Dar numai pe hartie. In magazine, insa, vanzatorii oficiau in fata rafturilor goale. Marfurile, tot mai putine, ieseau pe usile din dos si erau vandute la preturile pietei negre, in continua crestere. Ca si valuta. Cat despre leu... Era atat de anemic, incat putini il mai acceptau. Coruptia, in floare si pe atunci, isi avea propriile monede de schimb: de la bauturi fine, tigari scumpe si cafea la carne, branza, ulei si zahar. Nu venise inca vremea vilelor si limuzinelor.
Prin urmare, informatia ca inflatia, in Romania, a inceput la 1 noiembrie 1990 nu este adevarata?
Nu. Pentru ca noi am avut inflatie cu toptanul, chiar inflatie galopanta, cu mult inainte de decembrie '89. Din anii '70, inca, romanii pierd bani la ruleta preturilor. De atunci, necontenit, fara ca statisticile sa fi surprins fenomenul, preturile au sarit in aer, iar leul si-a pierdut valoarea.
Sugrumarea preturilor a strarnit haosul in economie
Statul avea insesi painea, si cutitul. Ce-l oprea sa stopeze cresterea preturilor?
De fapt, a si facut-o, introducand mercuriale. Dar sugrumarea preturilor a provocat mari necazuri. Cu cat constrangerile administrative au fost mai excesive, cu atat haosul in economie si in societate a devenit mai exploziv. Un astfel de efect nu a putut fi evitat nici de catre planificarea socialista. Mercurialele au golit pietele si magazinele, in timp ce masurile administrative de stabilizare artificiala a preturilor au condus la expansiunea pietei negre. In nici un caz, solutia optima nu putea fi "inghetarea" preturilor. Pentru ca s-a intamplat un lucru ingrozitor: descurajarea producatorilor. Cererea solvabila a crescut fara nici un folos, fiindca ne-am confruntat cu o grava criza de marfuri. Piata interna nu mai putea sa sustina nici nevoile populatiei, nici ale industriei. Iar importurile erau tot mai mult amputate. Populatia primea si ea bani, constituind venituri din munca, dar nu gasea marfurile de care avea nevoie.
Atunci, in Romania, aparuse deja un decalaj intre preturile din unitatile de stat si cele din unitatile particulare. Cauza? Preturile stabilite de stat erau artificiale. Era numai o iluzie ca statul putea sa vanda ieftin, pentru ca nu lua in calcul impozitele, renta, cheltuielile reale. In aparenta, decizia de a mentine preturile "jos" in magazinele statului era justificata. Pentru ca, altfel, populatia ar fi fost in imposibilitatea de a le suporta. Iar la export, marfurile romanesti nu s-ar fi putut vinde, din pricina calitatii inferioare. Era insa o aparenta. Pentru ca, in realitate, preturile stabilite prin decizii administrative, si nu pe baze economice se razbunau si produceau puternice dereglari. Cum a fost solutionat acest nefericit decalaj?
Treptat, prin liberalizarea preturilor. O vreme, in magazinele statului, au mai fost acordate subventii pe produs. La unt bunaoara. Diferenta dintre pretul de vanzare in magazin si costul real o suporta bugetul. N-a mers. Untul a disparut din magazine si era vandut pe piata neagra. Asa ca s-a renuntat la astfel de subventii. Cu timpul, mecanismul de corectare a preturilor a inceput sa functioneze. Corectia preturilor a inviorat piata de consum. A fost stabilizata piata valutara interbancara. S-a revigorat piata monetara. In acelasi timp, a inceput sa creasca economisirea populatiei. Dar reformele nu i-au cuprins si pe marii producatori cu capital de stat. Inflatia mare a fost pentru ei ca un drog puternic: le-a dat iluzia supravietuirii. Producatorii de stat au fost lasati sa-si continue jocul asa cum erau obisnuiti: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, in timp ce oferta lor de marfuri a ramas restransa. Numai ca, in aceste conditii, s-a agravat dezechilibrul dintre bani si eficienta muncii. Fiindca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu are cum sa justifice nici macar salariile neindestulatoare ale romanilor. Piata, atunci cand ii sunt incalcate regulile, se razbuna. Produsele fabricate in intreprinderile statului, tot mai scumpe, au avut mai putini cumparatori, pe o piata dominata de consumatori cu venituri mici.
Dar statul, care avea in mana parghiile economiei, putea sa intervina si dupa 1 noiembrie 1990. Putea, deci, sa-si oblige intreprinderile din subordine sa vanda mai ieftin. De ce n-a facut-o?
A facut-o. Si inca de multe ori. A fost insa o solutie neinspirata: inflatie reprimata. Fiindca reprimarea inflatiei s-a intors impotriva noastra. Solutia era una singura: impulsionarea principalelelor motoare capabile sa puna economia in miscare. Cu deosebire, concurenta si pietele libere. Cum insa, timp indelungat, aceste motoare au fost puse numai partial in miscare, societatea romaneasca a consumat mai mult decat a produs, de aici rezultand grave deficite. Ele s-au reflectat si se reflecta in buget, in balanta comerciala, in pierderile companiilor nationale si intreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat. A fost nevoie si va mai fi nevoie de eforturi mari pentru reducerea acestor deficite. Daca vrem salarii reale mai mari, dividente consistente, un nivel de viata decent si cresterea puterii de cumparare a banilor, avem nevoie de reforme radicale in intreprinderi. Si nu de inflatie.
Ce e inflatia
Ati putea sa explicati, pe intelesul tuturor, ce inseamna inflatie?
Intrebat ce este filosofia, un celebru ganditor a raspuns: "ceea ce toate lumea stie ca este". Sunt tentat sa-l parafrazez... Totusi, voi preciza ca inflatiei i s-au dat, de-a lungul timpului, sute de definitii. In vremea din urma, pentru a simplifica lucrurile, s-a ajuns la un consens: prin inflatie se intelege cresterea generalizata a preturilor de consum.
De ce a preturilor de consum si nu a celor de productie?
Pentru ca preturile de consum (ceea ce platim cand ne facem cumparaturile zilnice, in magazine) reprezinta o notiune mai cuprinzatoare: aici se reflecta si costurile productiei, si preturile de productie, si puterea de cumparare.
Nu si rata de schimb intre moneda nationala si valute?
Mai degraba e invers: inflatia influenteaza rata de schimb. Alaturi de multi alti indicatori: deficitul bugetar, deficitul de cont curent, productivitatea, calitatea valorilor adaugate. Asa se explica de ce, in toti acesti 15 ani, de multe ori, in timp ce inflatia scadea, rata de schimb ramanea constanta. Sau invers.
Sondajele situeaza inflatia pe primul loc, intre motivele de frica ale romanilor. Inainte de somaj, de criminalitate, de dictatura. De ce?
Sociologii stiu ca produsele a caror scumpire sensibilizeaza in cel mai inalt grad populatia, provocand nevroze generalizate, sunt painea, carnea, laptele, curentul electric, benzina, energia termica, telefonul, transportul public. Tocmai preturile acestor produse au sarit mereu din matca, in toti acesti ani, aruncand in aer bugetele de familie. Si determinand, pe scara economiei, un sir lung de alte scumpiri. Ceea ce a facut ca inflatia sa fie scapata de sub control de mai multe ori. Este normal ca populatia sa se teama de inflatie.
Inseamna ca, in 1990, in conditiile in care noi cantitati de bani au fost aruncate pe piata, prin cresteri salariale, prime si retrocedarea partilor sociale, iar productia a scazut, focul inflatiei - care deja ardea - a izbucnit si mai tare?
Populatia Romaniei a intrat in anul 1990 avand in buzunare 300 de miliarde de lei. Daca inmultim acesti bani cu 2661 (pentru ca in medie de 2661 de ori au crescut preturile) va rezulta o suma imensa. Dar acesti bani zaceau in buzunare din cauza ca oamenii nu aveau ce sa cumpere: fie ca unele produse erau rationalizate, fie ca marfurile de stricta necesitate lipseau din magazine. Prima cerinta era absorbirea acestui surplus de masa monetara.
Merita sa recapitulam. Acum 15 ani, la 1 noiembrie 1990, a inceput sa se puna ordine in procesul inflationist. Romania a trecut la preturi libere si adevarate, stabilite pe piata, la masuratori exacte, la comunicarea sistematica a ratelor inflatiei, cele lunare si cele anuale. Inflatia a iesit din ilegalitate si a dobandit dreptul de a se manifesta public.
Numai ca lasate de capul lor - si inca timp indelungat , preturile au luat-o razna. Dar asta s-a intamplat fiindca au functionat in continuare vechile reflexe. Ani la rand, populatia a simtit gustul amar al cresterii brutale a preturilor. Au fost antrenate nenumarate preturi in vartej, atat la marfuri alimentare, cat si la marfuri nealimentare. Dar mai ales la servicii. Noua ora exacta a preturilor a inceput sa fie data insa de piata. A fost un mare pas spre normalizare in economie. Totodata, Banca Nationala a pus in aplicare programe monetare eficiente, cu trei obiective esentiale: adevarul cursului de schimb, adevarul emisiunilor monetare si adevarul dobanzilor. Toate cu o singura tinta: calmarea inflatiei. Efectele n-au intarziat. Numai ca inflatia a fost continuu reaprinsa. Din cauza scurt-circuitelor din economia reala.
Boala preturilor mincinoase
Tin insa minte ca fiecare etapa de reformare a preturilor - atat in '90, cat si in '91, in '97 sau in '99 -, a inceput cu aceeasi mutare, extrem de riscanta, dar benefica: largirea sferei produselor si serviciilor supuse "dictatului" pietei. Dupa fiecare astfel de mutare inflatia a sarit brusc. Dobanzile s-au vazut nevoite s-o urmeze. Oare loviturile primite de economie si de populatie n-au fost prea dure?
Adevarul este ca fiecare noua etapa a inceput reforma cu singura mutare posibila, intr-adevar extrem de riscanta: liberalizarea cvasitotala a preturilor. Inflatia a sarit brusc. Bunaoara, in martie '97, la 30 la suta. Ceea ce a insemnat o rata anualizata de 2400 la suta. N-au intarziat reprosurile ca preturile au crescut prea mult. Sigur, daca ar fi urmat o scadere a preturilor, populatia ar fi aplaudat. La fel ar fi facut si politicienii demagogi. Numai ca un astfel de gest ar fi agravat si mai mult criza economiei romanesti. Trecerea la adevarul preturilor a fost o interventie chirurgicala ce nu mai suferea amanare. Pentru ca fusese inadmisibil de mult lungita boala preturilor mincinoase.
Dupa '89, romanii au trecut prin multe liberalizari de preturi, plafonate sau neplafonate. Preturile au urcat. S-a produs astfel o rationalizare a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru ca de fiecare data am avut nevoie de bani mai multi pentru a cumpara... mai putine marfuri. Celalalt taler al balantei, oferta de bunuri si de servicii, a intrat intr-un alt joc. In lipsa concurentei, producatorii au inteles ca pot sa dicteze preturile si sa comande pe piata. Ei au produs mai putin, cu costuri mai mari, dar au vandut mai scump. Incercarile de a "controla" preturile am vazut ce-au adus: mai intai inflatie ascunsa, bazata pe acumulari de preturi neadevarate, apoi transformarea inflatiei reprimate in inflatie fatisa, ce s-a manifestat dur. De fapt, inflatia ne-a adus pierderi uriase, pe care le suportam si acum. In fata acestui proces, cum a reactionat Banca Nationala?
An de an, ori de cate ori s-au adunat prea multi bani, neacoperiti cu munca, asa incat cererea coplesea oferta si piata se deregla, Banca Nationala a temperat cererea. Din pacate, a lucrat si inflatia. Banii consumatorilor au fost aspirati pana s-a ajuns la un nou echilibru intre cerere si oferta. Apoi totul era luat de la capat: alti bani fara munca, o cerere si mai mare, in raport cu oferta, inflatie... Ruleta inflatiei s-a dovedit a fi necrutatoare. Milioane de romani si-au pierdut banii. Economiile au fost spulberate. Puterea de cumparare a leului scadea de la o zi la alta. Marfurile se scumpeau, valuta se scumpea, cea mai mare parte a populatiei devenise si mai saraca decat fusese pana atunci. Necazul cel mai mare a fost ca productia in loc sa creasca, a scazut. Oferta de marfuri s-a restrans si mai mult. Dezechilibrul intre bani si marfuri s-a cronicizat. Alternativa a fost propagarea unor noi valuri inflationiste, de aceasta data actionand intr-un alt sens decat cel din anii '80: au crescut preturile si astfel a fost adunat surplusul de bani de pe piata.
Inflatia isi stinge motoarele
Pentru intreprinderile de stat, insa, inflatia a fost o binefacere. Au scos venituri din diferente de preturi.
Iata insa ca aceasta "resursa" este pe cale de a se epuiza. Inflatia isi stinge motoarele. De aici inainte, intreprinderile industriei romanesti, dar nu numai ale industriei, ci si ale altor domenii, au in fata doua variante: normalizarea (prin eficienta si competitivitate) sau falimentul. A treia cale nu mai exista. Desi nu-s deloc putini cei ce-si inchipuie reforma ca pe un tren pe care il asteptam in gara, ca sa aduca bunastare pentru toti cetatenii tarii, de la copii la batrani. In egala masura. Un astfel de vis nu-i decat rodul unei imaginatii de tip populist. O iluzie ce nu are cum sa capete contururi reale. Reforma nu vine de nicaieri. Trebuie s-o infaptuim aici, prin transformari care sa incurajeze si sa stimuleze competitia in munca, libera initiativa, asumarea riscului. Si sa descurajeze chiulul, delasarea, inselaciunile.
Repet insa intrebarea legata de Banca Nationala. Ce reactie a avut in fata valurilor inflationiste?
Plec de la un caz. Sa vedem cum a fost evitata, in Romania, o superinflatie de zile mari. Cu alte cuvinte: o inflatie cu rate lunare de peste 30-50 la suta. Din '96, in '97, a fost aruncata o bomba cu explozie intarziata: "inflatia reprimata". O suma mare de preturi, la energie, la benzina, la alimente, la alte numeroase produse, pe care piata nu le recunostea. Fiindca nu erau adevarate, in sensul ca de la consumatori se incasa mai putin decat platisera producatorii. Diferenta se regasea in deficitul balantei externe, in deficitul bugetar si in imensele pierderi ale regiilor si ale intreprinderilor cu capital de stat. Nota de plata a venit in '97. Minciuna ameninta sa explodeze. Asa ca s-a trecut la dezamorsarea bombei. Preturile au fost lasate sa alerge libere. Normal, inflatia a inceput sa urce: 13 la suta in ianuarie, 18 la suta in februarie, apoi a urmat marele salt din martie: peste 30 la suta. Acesta a fost momentul cand se putea ajunge la hiperinflatie, fapt care ar fi produs o criza economica de mari proportii. Dar nu s-a ajuns aici, chiar daca in martie a fost atinsa o rata anualizata a inflatiei de 2384,9 la suta. Ceea ce inseamnat ca, daca in toate cele 12 luni din 1997 cresterea preturilor de consum s-ar fi situat la cota lunii martie, de 30,7 la suta (cea mai mare rata lunara a tranzitiei), la sfarsitul anului am fi avut o inflatie de 2384,9 la suta. Cum insa, incepand din aprilie, inflatia a fost calmata, rata anului 1997 a fost de 150 la suta. Din aprilie, nava inflatiei a fost readusa intr-un port linistit. Si a fost tinuta acolo cu o ancora pe care specialistii o numesc "controlul bazei monetare". Prin politica leilor scumpi si rari, in timpul primaverii, pentru a situa in echilibru relativ cererea (solvabila) si oferta de bunuri si servicii, pe toate pietele; sau, in timpul verii, prin absorbtia de catre BNR a surplusului de lei aparut in sistemul interbancar, ca sa nu explodeze. Cert este ca Banca Nationala a strans surubul la bani: viteza de crestere a masei monetare s-a situat sub viteza de crestere a inflatiei. in martie, cand s-a ajuns la cel mai inalt varf inflationist, in imagine rasturnata a fost plasat varful miscarii masei banilor, care a atins nivelul cel mai de jos. In acest fel, nu numai ca a putut fi evitata superinflatia, dar s-a obtinut o incetinire simtitoare a cresterii preturilor. Asadar, dupa ce in martie '97 ne-am confruntat cu varful inflationist cel mai inalt din intreaga perioada a tranzitiei, de 30,7 la suta, in iulie inflatia a coborat pana la 0,7 la suta. Normal, in vara, BNR a schimbat macazul. A determinat o relaxare in calibrarea masei de bani. Mai ales ca, pe piata valutara, cursurile de schimb au format un "coridor" ce a actionat ca o veritabila ancora impotriva inflatiei, infirmand chiar teoriile in materie.
O gramada de "bani fierbinti"
Totusi, "jocul" liberalizarii preturilor nu a fost bine invatat. Dupa fiecare noua liberalizare, plafonata sau neplafonata, preturile au urcat. Producatorii au inteles ca pot sa dicteze preturile si sa comande pe piata. Ei au produs mai putin, cu costuri mai mari, dar au vandut mai scump. Ei sunt cei care - an de an, incepand din 1990 - au produs inflatie. Dintr-un motiv clar: s-au convins ca inflatia a devenit un canal prin care ii subventioneaza populatia. A avut Banca Nationala act de cojocul lor?
A avut, desigur. Cum am mai spus, mosteniseram de la regimul trecut o gramada de "bani fierbinti". Bani de care populatia voia sa scape, fiindca isi pierdeau valoarea. Lucru nu tocmai usor in conditiile unei piete cu oferta restransa. Era o singura cale: ca lupta pentru normalizarea masei monetare sa se desfasoare in conditiile unei inflatii galopante. Preturile cataratoare au devalorizat leii. Fuga de bani s-a extins, oamenii alergand spre magazine imediat ce-si incasau salariile. Din aceasta cauza, inflatia a capatat si mai mult curaj. Banca Nationala si-a asumat riscul de a urca dobanzile. Era unica sansa de a opri inflatia. Si de a opri, prin stimularea economisirii, "fuga de lei". Criticii BNR au scos din sertare teorii vechi si le-au fluturat in timpuri noi: "Dobanzile mari vor face sa creasca si mai mult inflatia, pentru ca vor fi inglobate in costuri... care la randul lor se vor regasi in preturi". N-a fost asa. Inflatia a scazut, treptat, chiar daca a mai avut rabufniri. Piata valutara si piata monetara s-au stabilizat. Dobanzile mari s-au dovedit capabile sa atraga bani in banci, sa stimuleze procesul de economisire. In acest context s-a afirmat si la noi noul rol al politicii monetare: acela de a regla masa banilor in raport cu adevaratele nevoi ale economiei. Rol jucat altadata de aur.
Totusi, timp indelungat, dupa 1 noiembrie 1990, inflatia a fost un rau necesar. Caci productia neindestulatoare, risipa de resurse si complacerea in necompetitivitate taiasera aripile oricarei sperante in redresarea ofertei. Dar mai era un motiv: acela ca economia se confrunta cu o cerere imensa, a carei solvabilitate era sustinuta de surplusul de bani acumulat la nivelul societatii. In conditiile in care oferta nu putea fi ridicata la nivelul cererii solvabile, singura politica normala era... reducerea cererii. I-a fost incredintat inflatiei acest rol. Ea a depreciat banii romanilor. Salariile cresteau, dar puterea lor de cumparare era tot mai mica. Faptul ca romanii au fost asadar nevoiti sa cumpere cu bani tot mai multi marfuri tot mai putine, nu a dus la saracirea unei mari parti a populatiei?
Un timp. Incepand insa din 2000, lucrurile s-au echilibrat. E drept ca, an de an, incepand din '90, din ratiuni politice, a fost stimulata cererea de consum fara a fi stimulata concomitent si productia performanta. Consecinta: 15 ani de inflatie. Dupa 15 ani in care aspiratorul inflationist, fara mila, "a strans" bani de la populatie si din economie, echilibrul intre cererea de consum (cea solvabila) si oferta de marfuri nu mai este atat de dramatic. Insanatosirea lui deplina intarzie totusi. Desigur, din cauza incetinirii reformelor reale.
Drumul spre eficienta
Ponoasele sunt trase de piata de consum. Pana in prezent, nici structural si nici calitativ, economia noastra nu a reusit sa asigure oferta care sa corespunda nevoilor populatiei. Desi consumul a devenit in prea mare masura o locomotiva a cresterii economice. Cum vor putea fi indepartate lucrurile atat timp cat societatea noastra intelege greu un adevar fundamental: ca nicaieri in lume bunastarea nu mai e posibila fara piete libere, fara concurenta, fara preturi adevarate, care sa asigure eficienta maxima?
Inclusiv pentru consolidarea dezinflatiei. Avem insa nevoie de un sistem de piete libere integrate, care sa functioneze pe principiul vaselor comunicante. Intr-un astfel de sistem, preturile bunurilor si serviciilor ar primi semnale mai clare de la cursul valutar, de la dobanzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare, de la politica monetara si de la politica fiscala. Sigur, constructia unei astfel de piete a inceput. Dar lucrarea, incetinita de mai multe ori, intarziata alteori, inainteaza greu. Dar atentie: fie ca reformele vor fi facute sau nu, dramaticele deficite din economie, reflectate in buget, in balanta comerciala, in pierderile regiilor si intreprinderilor cu capital de stat, greu de cuantificat, vor fi totusi platite. In plus, vom continua sa suportam si costurile blocajului financiar, tot mai mari. Asa ca preferabil e sa facem reforma. Numai asa va fi fortat drumul care duce la rezultate maxime cu cheltuieli minime. Drumul spre eficienta. Spre consumuri mai mici de materii prime si de resurse energetice, produse mai bune, costuri mai mici si cifre de afaceri mai mari. Alternativa? Sa toleram in continuare gravul dezacord ce s-a produs intre activitatea economica si piata. Si in consecinta, intre economie si oameni.
Accelerarea acestor reforme ar ajuta consolidarea dezinflatiei?
Bineinteles. Pe o piata normala, integrata, preturile au o logica. Daca, bunaoara, intervin modificari in costurile energiei, ale carburantilor, ce aduc scumpiri ori ieftiniri de preturi, ele vor fi extinse numai la acele marfuri care suporta noi impulsuri. Dar chiar si pe o astfel de piata, normala, intervine un efect psihologic specific: marfurile care se scumpesc trag dupa ele, in sus, inclusiv preturi ale acelor marfuri care n-au primit nici un impuls in costuri. Numai ca logica pietei isi spune repede cuvantul si, pana la urma, lucrurile sunt reduse in matca. Preturile ce o luasera razna fara motiv isi revin. Le obliga legea cererii si ofertei. Preturile care s-au miscat cu motiv dau de multe ori inapoi, pentru ca legea pe piata (repet: pe o piata normala) o fac nu producatorii, ci consumatorii. Si daca marfa nu se vinde, producatorii sunt nevoiti sa scada pretul. Dar cum nu se pot dispensa de profit, care le asigura supravietuirea, efortul lor se va indrepta catre costuri. In toata lumea se duce o batalie apriga pentru costuri mai mici, tot mai mici. Si pentru cifre de afaceri mai mari, tot mai mari. Pentru dever, asadar. Fiindca profitul nu se scoate din preturi ce cresc anapoda, ci dintr-un volum tot mai mare de marfuri comercializate pe piata. Totodata, oferta in crestere este cel mai sigur remediu impotriva inflatiei. Pe piata noastra, insa, realitatea dominanta nu este inca normalitatea. Din aceasta cauza, cu deosebire, nici nu ne putem astepta la reglari firesti intre cerere si oferta. Asa ca bancile sunt nevoite inca sa faca din dobanda o arma impotriva fluctuatiilor inflationiste.
Acum preturile cresc mai lent decat salariile
Totusi, vorbim acum despre dezinflatie. Nu mai vorbim despre inflatie. E un pas important inainte.
De 15 ani incoace, preturile in Romania au crescut continuu. Salariile au crescut si ele, dar saltul a fost mai lent. Inflatia a fost deliberat distribuita in rolul de aspirator, cu misiunea de a absorbi surplusul de bani din casieriile intreprinderilor si de la populatie... Surplus nu fata de nevoi, ci fata de marfurile si serviciile existente pe piata. Productia a continuat sa scada si preturile au urcat. Acum, insa, asa cum ati remarcat, inflatia se calmeaza. Preturile cresc mai incet decat salariile. N-ar fi insa o solutie rationala un ritm mai alert al cresterii veniturilor. Fiindca s-ar rupe si mai mult legaturile normale intre munca si plata muncii. Atat timp cat nu se inregistreaza un plus de eficienta a muncii, nu au de unde sa vina castiguri in plus. Daca, totusi, pe piata ar fi plasati mai multi bani fara mai multa munca eficienta, ne-am trezi cu inflatie mai multa. Prin urmare, ce ni s-ar da cu o mana ni s-ar lua cu alta, fara sa aiba loc vreo schimbare semnificativa in planul consumului. Putem sa fim insa siguri ca am scapat de inflatia galopanta. Din 2000, fara incetare, inflatia scade. De fapt, inflatia s-a transformat in dezinflatie. A inceput aterizarea.
Riscul dezinflatiei accelerate
Multi analisti au remarcat ca dezinflatia merge totusi prea incet. De ce nu e grabita? Am scapa mai repede de o povara pe care o ducem in spate de 15 ani.
O dezinflatie accelerata fortat, peste ritmul actual, ar putea fi riscanta. Judecata nu e luata din vreun manual. Ea se desprinde din realitatea societatii romanesti. Iar cei care, grabiti, spun acum ca prudenta in materie de dezinflatie "e o prostie" ignora tocmai aceasta realitate. Fara indoiala ca de la dezinflatie nu putem abdica. Astazi, cand tarile dezvoltate inregistreaza inflatii foarte mici, unele sub 2 la suta, cand vecinii nostri tind sa ajunga la ratele din tarile dezvoltate, isi poate Romania asuma riscul sa mai fie o insula inflationista in Europa si in lume? Un raspuns afirmativ nu ar fi realist. Cele mai elocvente argumente ni le ofera anii cu inflatie foarte mare, uneori galopanta sau chiar exploziva, din Romania, cand economia nu a functionat bine. Inflatia mare a dus numai la iluzia de bine, in a carei plasa au cazut intreprinderile de stat, cu deosebire cele monopoliste. Aceste intreprinderi au facut profit din inflatie. Acum, e foarte greu sa fie dezvatate de drog, care le dadea doar senzatia ca ar fi profitabile, in timp ce le ucidea treptat. Toate aceste intreprinderi au fost aduse in situatii financiare dramatice; ele au nevoie, ca sa supravietuiasca, de munca indarjita, de organizare rationala a muncii, de un management performant. Valori cu care nu sunt deloc obisnuite. Acum, sunt in linia intai a luptei pentru mentinerea unei inflatii relativ inalte, in care vad unica lor salvare. Asadar, inflatie in loc de productivitate si eficienta. Asta vor, dar nu mai este posibil. Dezinflatia merge inainte.
De ce-ar trebui sa scapam
Fara indoiala. Mai ales ca romanii s-au saturat de preturile cataratoare. Fiindca suporta tot mai greu ranjetul hidos al inflatiei, chiar daca, de mai mult timp, in aceasta cursa se alearga tot mai incet. Dar se alearga. Milioane de oameni necajiti isi fac socoteli disperate cat timp trebuie sa munceasca ei pentru a-si putea cumpara un aragaz, o masina de spalat, un frigider sau un televizor. Automobilul continua sa fie inaccesibil pentru o mare parte a populatiei, iar construirea unei case ramane un vis pentru majoritatea populatiei. De ce, asadar, sa nu ne descotorosim cat mai grabnic de aceasta napasta? De ce sa nu fortam ritmul dezinflatiei?
Raspunsul e cat se poate de simplu: pentru ca nu e posibil. Ca sa ne descotorosim grabnic de inflatie ar insemna sa ne descotorosim tot atat de repede de cauzele care o produc: incetinirea reformelor reale, incompetenta unei mari parti a managerilor, organizarea fabricatiei si comercializarea marfurilor "dupa ureche", lucrul de mantuiala, consumurile desantate de resurse energetice si materii prime importate cu valuta forte, risipa, furturile, coruptia. Plus faptul ca, deseori, trecerile la adevarul preturilor au fost rupte de raporturile productie-consum si salariu-munca. Si mai e un aspect semnificativ. Desi inflatia a intrat in picaj, in societatea romaneasca persista inca un climat inflationist. Un climat periculos, in sensul ca s-a ajuns la exacerbarea componentei psihologice a cresterii preturilor. Sunt induse anticipatii haotice si ele deruteaza pietele, ravasesc economia. Din aceasta cauza, au loc deseori miscari anapoda ale preturilor, care au o sensibilitate accentuata la factorii emotionali. Mai ales ca marii producatori, cum am mai spus, pot sa dicteze inca preturile si sa comande pe piata. Ei vor inflatie, fiindca numai astfel isi permit sa produca mai putin, cu costuri mai mari, dar sa vanda mai scump. Si tot ei sunt ce care - si in acest timp cu inflatie calma - continua sa sufle in panzele preturilor. Dintr-un motiv clar: inflatia este un canal prin care ei sunt subventionati de catre populatie si de catre micile intreprinderi rentabile. Calmarea inflatiei va fi grabita numai daca vor fi "calmate" marile monopoluri.
Nu cumva intervine si teama de somaj? Exista aceasta opinie. Ca mai putina inflatie ar aduce mai mult somaj. Sunt analisti care sustin ca, acum, se impune din nou sa fie facuta o optiune. Asta din punct de vedere practic. Fiindca teoretic lucrurile sunt clare: fara a deschide mai mult supapa somajului nu vom reusi grabirea calmarii inflatiei. Sau: daca, dimpotriva, nu dorim sa vedem in societatea romaneasca o crestere masiva a somajului... n-avem decat sa suportam inflatia.
Sunt judecati pe termen scurt. Pe termen mediu, insa, lupta impotriva inflatiei constituie cea mai buna solutie a mentinerii locurilor de munca. Dar lucrurile nu pot fi simplificate. In ecuatie sunt mai multe necunoscute. Alternativa inflatie-somaj nu poate fi absolutizata. Un dozaj nerational insa poate avea consecinte grave: si inflatie, si somaj.
Spectrul somajului
Numeroase tari, insa, de-a lungul anilor, au avut sansa de a alege: inflatie sau somaj? State dintre cele mai dezvoltate au preferat sa controleze inflatia, chiar daca pretul a fost somajul de masa.
Asa este. Dar la noi optiunile nu au fost transate la fel de simplu. Starea economica a tarii s-a caracterizat si se caracterizeaza prin dificultati numeroase si mari. Retetele altora nu ne-au ajutat in nici un fel. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de incercare de a aplica "etichete" s-a lovit, in cazul tarii noastre, de o sumedenie de particularitati greu de definit. Si cu atat mai greu de stapanit. Sigur, n-am scapat de obsesia unei intrebari: oare aceasta inflatie calma n-o vom plati cumva cu o explozie a somajului? Repet: pe termen scurt e posibil! Pe termen mediu, insa, in nici un caz. Totusi, e bine sa ne uitam si prin ce au trecut. Si sa analizam experienta pe care au incercat-o, in anii '70, chiar unele dintre tarile dezvoltate. Ele au ajuns intr-o pozitie dezavantajoasa in campul concurentei economice, in primul rand din cauza unei combinatii nefericite intre ratele ridicate ale inflatiei si deficitele mari ale balantelor de plati. Inflatia, mai cu seama, inregistrase niveluri ingrijoratoare in anii '75-'76: in Olanda - 8,9 la suta; in Franta - 9,9 la suta; in Regatul Unit - 15 la suta; in Italia - 22 la suta. Initial, aceste tari si-au manifestat vizibil retinerea in a promova politici dezinflationiste. in primul rand, de teama ca ar putea exploda somajul. Cartile acelor ani scoteau in fata ideea ca autoritatile nationale au intotdeauna posibilitatea de a alege intre inflatie si somaj. Timpul, insa, a invalidat aceasta idee. Batalia cu inflatia nu a putut fi prea mult amanata. Daca in Franta, in conditiile in care de teama somajului i s-a dat drumul inflatiei, cresterea preturilor de consum a ramas constanta mai multi ani, in celelalte tari amintite inflatia a inceput sa scada simtitor in pragul anilor '80. Pana la urma, Franta a schimbat si ea macazul. A optat pentru blocarea inflatiei si a lasat cifrele somajului sa urce. Toate astea s-au intamplat pentru ca viata a dat un verdict ce a infirmat cartile. Lumea a inteles ca o reducere a inflatiei, chiar drastica, nu are neaparat ca urmare cresterea somajului dupa catva timp. Dimpotriva, s-a constatat ca, pe termen mediu, lupta cu inflatia constituie cea mai buna garantie a mentinerii si chiar a inmultirii locurilor de munca.
Inflatia mare ne-a facut mult rau. Inclusiv prin faptul ca a lovit puternic in stimulentele muncii. Preturile cataratoare au indepartat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregatirii si al performnatei profesionale. Din aceasta cauza, in primul rand, noi nu avem decat o eficienta modesta. Munca nu este competitiva si nici nu e stimulata sa fie competitiva. Inflatia mare are si un rol demoralizant la nivelul intregii societati. Preturile, in urcare continua, ingrijoreaza populatia si produc confuzie sociala. Iata de ce, intre marile teme ale anului 2005, nu poate sa lipseasca ofensiva impotriva inflatiei. Tema extrem de grea. Fiindca, pe de o parte, e nevoie sa li se dea in cap preturilor pentru a nu descuraja consumul; pe de alta parte, insa, companiile de utilitati si intreprinderile industriale monopoliste nu par dispuse, in nici un caz, sa-si scada costurile pentru a tempera preturile de consum. Ati invocat experienta unor tari dezvoltate. Ce invataminte poate sa desprinda Romania?
Ca in jocul de biliard, va fi mai potrivita o lovitura prin ricoseu, in bila pe care scrie "inflatie", pentru ca apoi sa fie lovit somajul. Mai ales ca inflatia are o pozitie buna. Procesul de dezinflatie a devenit o realitate inca din ianuarie 2000. Atunci i-au fost smulse inflatiei, intr-un singur an, 14 procente. Si inca 10 procente in 2001. Deja fusese cucerit un important cap de pod in batalia cu inflatia. Acum, urgenta intai este ca acest cap de pod sa fie consolidat. Miza aflata pe masa de joc, in momentul de fata, este extrem de tentanta. Romania fiind deja intre tarile care masoara inflatia cu o singura cifra. Descresterea inflatiei va putea fi urmata de o importanta reducere a somajului. Dar nu neconditionat. Va fi nevoie ca trenului cresterii economice sa-i mai fie atasate doua locomotive: piete indestulate cu marfuri pentru toate buzunarele si mai multi bani pentru consum, proveniti din munca performanta, de care sa dispuna populatia. Altfel, degeaba vor fi calmate preturile si se va imputina somajul. Vremuri in care masuram inflatia anuala cu o singura cifra, iar somajul era aproape de zero, in timp ce comerciantii oficiau in magazine goale, am mai trait in aceasta tara.
Marii producatori inca pot dicta preturile
Exista insa si un revers al medaliei. Am in vedere acele voci ce exprima o nedumerire: de ce ne preocupa atat de mult inflatia? Doar in istorie multe tari au fortat cu succes cresterea PIB-ului in climat inflationist.
Raspunsul e simplu: pentru ca s-au schimbat regulile jocului. Acum, la cresteri economice sanatoase se ajunge in conditiile stabilizarii preturilor. Iata de ce si Fondul Monetar International, si Uniunea Europeana, si tarile dezvoltate spun raspicat: in politica preturilor, prezentul e mai puternic decat istoria. Prezentul a venit cu reguli noi. Le regasim sintetizate in programul euro, care nu admite inflatii anuale peste 2%. Dar important este ca acest proces de calmare a inflatiei sa evolueze in conditiile mentinerii adevarului preturilor, al cursurilor actiunilor si banilor, al dobanzilor. Mai cu seama ca acest adevar e un bun castigat. Din nefericire, insa, masura nu a putut fi corelata si cu liberalizarea totala a concurentei. Marii producatori mai pot inca sa dicteze preturi si sa comande pe piata. Calmarea inflatiei va putea fi accelerata numai daca marile intreprinderi de stat vor fi aduse cu fata la piata. Prin concurenta.

---

Despre autor: