Cantarea murdariei

Un agent imobiliar m-a dus, in urma cu niste ani, sa vad mai multe apartamente cu trei si patru camere, inca locuite de proprietari, dar de vanzare.


Apartamentele de bloc ieftine sunt cumparate, de regula, de oameni fara bani de la stapani care nu pot sa le lase goale. E genul de afacere pe care un strain n-are cum sa-l inteleaga, insa care la noi da, se vede treaba, rezultate, fiindca, pana la urma, proprietarii reusesc sa scoata ceva parale de la cumparatori, iar acestia reusesc sa-i scoata din casa pe vanzatori. Mult timp de la sordida plimbare am trait cu sentimentul ca, oricat m-as spala, curat n-am sa mai fiu niciodata. Pe ipocritii politici care o tin intruna cu ""mandria de a fi roman"" i-as trimite prin mai multe blocuri, pe unde vor ei, in centru sau in cartiere, si din ce oras vor ei, ca sa se vindece de cuvantul mandrie.
Nici un lucru nu se strica de la sine daca il lasi in pace. Se invecheste, se deterioreaza, ceea ce-i altceva decat stricarea. In toate blocurile pe care le-am vazut si in toate apartamentele in care am intrat, pasamite sa evaluez oferta, am gasit numai oameni resemnati fata cu instinctul distructiv al colectivitatii din cladire. Cel mai rau sunt agresate cutiile de scrisori, apoi usile, casa scarii si liftul. Varstnicii spun: copiii si tineri fac asta. Ca si cum n-ar fi vorba de fiii lor. Si chiar de ei insisi, deoarece erau tineri cand au primit locuinta si s-a pornit distrugerea ori si-au descoperit repede darul genetic de a nu reactiona la vandalisme. Basmul lui Ion Creanga, in care condamnatul la moarte intreaba: ""Muiati is posmagii?"" - altfel spus ca lenesului nu-i pui doar in traista, trebuie sa-i mai dai si-n gura, ar fi bine sa devina lectie de capatai si in scolile mici, si-n facultati. Spun ca si-n toate facultatile, indiferent de profil, bazandu-ma pe memoria anilor cand, ca gazetar la ""Viata Studenteasca"", eram trimis de redactie sa scriu reportaje din caminele studentesti. Am avut atunci pentru prima oara dimensiunea nationala a indolentei si a lasitatii. Baietii si fetele, cu educatie de copii curati si cu respect pentru locul civilizat, se dedau frenetic mizeriei si placerii de a macula si distruge, impreuna cu prost crescutii. Nu era numai obisnuita sfiala a ordonatului in fata golanului, ci si un soi de placere ancestrala, recuperata, de vietuire de grajd. Iar ce mi s-a parut de neexplicat, si nici acum nu stiu cum sa interpretez situatia, era delasarea si mai mare, aproape clinica din caminele de fete.
Poate ca asa a fost sa fie experienta unora de viata, sa treaca din cand in cand prin lumi care le arata, vorba batranului ipocrit nea Nelu, cine suntem si ce vrem. Fiindca, de cate ori ajung in scara unui bloc mizer, ma intorc cu gandul la anii 1963-1965. Doi ani in care, ca angajat al unui birou de arhitectura judetean, am calcat, casa cu casa, tot Focsaniul vechi. E anul 2005 acum, iar eu inca mai intru sub dus cu senzatia umilitoare ca pastrez in piele ceva din damfurile si jegul dinastic din acele case.

---

Despre autor: