Lepras, McFite & TalentcuCarul

Ca si Beigbeder la varsta primului roman, Bogdan Mirica lucreaza intr-o agentie de publicitate si cocheteaza cu presa culturala. Ca si alti tineri autori de la noi (Dragos Bucurenci & comp.), el isi cultiva o imagine "trendy": scrie la "Dilema veche" si pozeaza seminud pentru "Cosmopolitan". Spre deosebire de Beigbeder si de Bucurenci, Bogdan Mirica nu stoarce, dupa cum ne-am fi asteptat, subiectele la moda (sictirul de publicitate, drogurile, sordidul mioritic) pentru a-si mari circumferinta cununii de lauri.
Romanul de debut al lui Bogdan Mirica, "Bestseller" (Editura Humanitas, 2005) nu promite, dupa primele pagini, mare lucru. Un personaj, intitulat bizar Oxy Duma, e dat afara dintr-o agentie de publicitate, se imbata intr-un bar si hotaraste sa scrie cea mai buna carte a omenirii, despre umorul ezoteric. Glumele, cam trase de par, amintesc de un Cip Iesean fara haz: "Sigur, sigur. Mi-e gatul uscat ca un cur de bebelus. Proaspat sters..., adauga Oxy, dandu-si seama ca o astfel de comparatie nu era nici nimerita, nici relevanta". Titlul cartii si numele colectiei in care a aparut romanul, "Rasul lumii", sunt si ele inselatoare, plasand povestea intr-un orizont de asteptare cu bancuri proaste despre publicitari ratati. Curand, insa, lucrurile iau o turnura total neasteptata: intr-un taxi, Oxy da peste fostul ingrijitor de la agentia de publicitate Lepras, McBurger & McTampon, care este un alb dornic sa devina cantaret negru. Soferul are chipul bandajat, pentru ca tocmai isi facuse o operatie estetica si este convins ca "Mintea isi inchipuie ceva si corpul incepe sa reactioneze. In maxim doi ani pot canta si gospel, daca vreau".
Tocmai am trecut prin gaura de iepure a lui Lewis Carroll, care propulseaza personajele in irealitatea imediata. Nimic nu mai e surprinzator, nici intalnirea lui Oxy cu un diavol pitic si cu un omulet chel, intr-un tricou pe care scrie Maradona, langa un rau de Tequilla, nici pasiunea prietenului sau, Micchi doua-trei degete, pentru Jimi Hendrix si pentru infarcturi, din care facea 2-3 pe zi. Cultul barmanului Micchi pentru chitaristul american, care se manifesta, furibund, la licitatia in care miza o reprezinta nota inexistenta "LaDoMiii 7 minor" a lui Hendrix, aminteste de pasiunea lui Chick pentru obiectele lui Jean Sol Parte, din "Spuma zilelor", a lui Boris Vian. Dialogurile absurd-suprarealiste ale personajelor sunt tot mai reusite, pe masura ce realitatea deraiaza spre lumea lui Boris Vian: "Are pulsul normal? intreba paramedicul 1. Nu-mi dau seama, mi-a stat ceasul, raspunse femeia. De ce? intreba paramedicul 2. E vechi. Il ai de mult? intreba paramedicul 2. De vreo zece ani".
Un alt punct forte al romanului il constituie disparitia din peisaj a ghetourilor bucurestene intesate cu droguri, tinerii teribilisti si prostituatele filmelor americane dispar din peisaj, inlocuite cu o suprarealitate care nu apartine orizontului recognoscibil. Marele scriitor Englebert jr., Chelnerul libidinos bisexual sau Mama Dolores (un fel de Mama Omida) pot fi personaje din vizorul televiziunilor realitatii si lumea cu susu-n jos in care traim este luata la refec la tot pasul, dar, din fericire, aceasta nu este Romania stirilor senzationaliste. Si, in multe locuri, realitatea imediata este inlocuita cu cea a literaturii: "Dragul meu, ne aflam in plin razboi al personajelor. Canibali sangerosi se tavalesc cu doamne elegante ale secolului XVIII, alter-ego-urile criminalilor in serie se iau de guler cu detectivi care duhnesc a tutun si a scotch de mana a doua". Paginile de metaroman intrerup povestea nebuneasca a copywriterului Oxy, care se lupta cu obstacole fabuloase si cu personaje fanteziste pentru a gasi Graalul: mosirea unei carti care sa il transforme in megastar.
Comicul romanului nu izbucneste, gros, la suprafata, ca in filmele cu personaje care calca pe coji de banane, replicile istete nu sunt foarte percutante si cartea nu te face sa razi in hohote. Totusi, intreaga poveste este amuzanta si relaxata, personajele mecanice sunt haioase, iar unele paragrafe, ca acela in care Mama Dolores invoca spiritele cantand hituri "oldies but goldies", dovedesc ca scriitorul are, totusi, mana de umorist. Una peste alta, "Bestseller" nu seamana cu nimic din ceea ce s-a scris pana acum la noi si, intr-o generatie de autofictionali, Bogdan Mirica este unul dintre foarte putinii prozatori care se pricep la fictiune. Si care, spre lauda sa, nu preia modelele imediate si se intoarce, inspirat, spre suprarealismul lui Boris Vian. Bogdan Mirica este unul dintre cei mai buni prozatori care au debutat in ultimii ani, ocupand, alaturi de Ioana Bradea, un loc aparte, rezervat scriitorilor care au, dincolo de fite, foarte mult talent.

---

Despre autor: