Muzicalul de doua stele (si jumatate)

Dupa cum s-a auzit deja in targ, Teatrul National din Bucuresti a lansat la inceput de toamna, stagiune si mandat directoral (al lui Ion Caramitru) primul muzical (sau "musical") din istoria lui recenta (post-decembrista).
Se numeste "Chicago", a rulat in versiune cinematografica inclusiv pe ecranele romanesti si a cunoscut numeroase versiuni pe Broadway.
Ultima, care se joaca inca la "Ambassador Theatre", era acum cateva luni serios amendata pentru lipsa de talent muzical a interpretei lui Roxie Hart. Interpreta era Brooke Shields.
La Bucuresti, Roxie Hart e Monica Davidescu (care nici ea nu sta excelent cu talentul muzical). Deja, povestea e arhi-cunoscuta: Roxie isi impusca amantul pe cale s-o paraseasca, ajunge la inchisoare, unde da peste alte asasine celebre, printre care dansatoarea de cabaret Velma Kelly (Ilinca Goia), care si-a impuscat sora si barbatul. De streang nu le poate scapa, pe amandoua, decat venalul avocat Billy Flinn (Stefan Banica jr.) - el si "gura presei", care face si desface nu numai celebritati, ci si vieti. Istoria celor doua, dintr-un Chicago al mafiotilor si criminalilor mondeni, e reala, textul de teatru avandu-si originea intr-o serie de reportaje ale unei (si ea, celebra) jurnaliste feministe.
Exceptand pura trama, singurul lucru care suna cunoscut in spectacolul de la TNB e muzica; nu ca montarea in sine ar fi proasta, doar ca, deloc surprinzator, toata lumea e victima propriei "specializari" artistice - cine stie sa cante nu prea stie sa vorbeasca (cum pateste Banica; aceleasi probleme, plus miscarea stangace, le are Anca Turcasiu in rolul Naratorului), cine stie sa joace teatru nu le prea are cu cantatul si dansatul. Ilinca Goia e mult mai bine distribuita decat Monica Davidescu (la ea, evolutia psihologica a personajului, care se "smechereste" pe parcurs, lipseste total); prima are voce, a doua stie sa se miste. Probabil, Maia Morgenstern isi face bine rolul de tartore de inchisoare; in distributia alternativa, Carmen Ionescu ca Mama Morton e vulgara si cam stridenta, supralicitand fara justificare artistica ambiguitatea sexuala a personajului (mai mult amator de castig banesc decat de favoruri feminine). "Ansamblul" - care canta si, mai ales, danseaza - are marele avantaj de a fi condus (pe nesimtite) de doi coregrafi profesionisti (Ioana Macarie si Mircea Ghinea) si acopera bine bucatile corale. Singurul care "se scoate" in "Chicago" (pe langa, partial, Ilinca Goia) e Silviu Biris in rolul sotului incornorat (Amos Hart), rol cu o bucata dramatica destul de consistenta si o psihologie coerent-recuperabila.
Cei doi spanioli autori ai spectacolului, regizorul Ricard Reguant si coregrafa Ana Eva Cruellas, au avut inteligenta (singura care putea salva montarea de un mare fiasco) sa-si adapteze pretentiile la relativele posibilitati ale trupei: ritmul e mult mai lent decat s-ar cere, dar le permite interpretilor sa nu-si piarda suflul, schimbarile tehnice sunt simplificate, miscarea e si ea redusa la impresia de muzical (o serie de poncife coregrafice usor de recunoscut). Conceptual, si decorul, si costumele sunt bine facute, dar, nu se stie de ce, sunt departe de bogatia vizuala proprie genului (cel mai scump dintre subcategoriile teatrului).
Cu toate lipsurile lui (care sunt, atentie!, lipsuri ale teatrului romanesc in integralitatea lui, incepand de la precaritatea educatiei fizice si vocale a actorilor), "Chicago" e un spectacol de vazut, pentru experienta muzicalului care nu e teatru de revista si nici vodevil, ci divertisment artistic profesionist.

---

Despre autor: