Politica externa a Romaniei integrate

Dupa mai putin de un an de mandat, felul in care presedintele Traian Basescu actioneaza pe plan extern indica o modificare importanta a strategiei diplomatice romanesti.
Au fost trei etape mari dupa 1989 - si ele merita descrise, fie si pe scurt, pentru a recupera contururile unei evolutii de ansamblu, mai greu perceptibile dincolo de evenimentele concrete, de nenumaratele contacte internationale la toate nivelele, de "summit"-uri (sau "sommet"-uri), negocieri si tratate.
In prima parte a anilor '90, Romania a fost - din perspectiva politicii sale externe - ezitanta. Presedintele noului stat care se construia pe ruinele celui comunist, Ion Iliescu, provenea el insusi din fosta clasa politica, prelungindu-i reticenta fata de Vest si sentimentele de "fratietate" fata de Uniunea Sovietica (pana in august 1991), apoi fata de Federatia Rusa. Cancelariile occidentale, presa, opinia publica ne sprijinisera o vreme, in decembrie 1989 si la inceputul lui 1990, dar ne-au abandonat dupa mineriada din 14-15 iunie. In schimb, Moscova putea conta in continuare pe "tovarasii" romani (ministrul sovietic de Externe, Eduard Sevarnadze, vizitase Bucurestiul imediat dupa revolutie, asigurandu-se ca lucrurile sunt pastrate "sub control"). Punctul de varf al politicii pro-Est a guvernelor patronate de Iliescu a fost negocierea si finalizarea in 1991 a tratatului bilateral cu Uniunea Sovietica, care ne-ar fi interzis cooperarea cu NATO, mentinand Romania in zona de influenta a Moscovei (ministrul de Externe care a incheiat operatiunea: Adrian Nastase). Din fericire, semnarea tratatului a fost amanata in ultimul moment (episodul descinderii la Bucuresti a lui Evgheni Primakov, succesorul lui Sevarnadze, care a aflat abia dupa aterizare ca... nu se mai face!). A urmat implozia URSS si echilibrarea atitudinii Bucurestiului: intelegand - cam greu! - ca destinul Romaniei s-a despartit de cel al "marelui frate de la Rasarit" si ca prosperitatea nu mai poate veni decat dinspre Apus, Iliescu - "a contre coeur", am putea spune - a dus tara in Consiliul Europei si a acceptat cooperarea cu NATO. Intre timp, pana la finele lui 1996, de ambele parti ale Atlanticului fusese trasa concluzia ca nu putem fi exclusi din procesul de integrare a Europei Centrale in institutiile euro-atlantice, in campul civilizatiei occidentale, de care apartineam prin istorie, prin traditii, prin "vocatie". Una peste alta, nota dominanta a politicii externe romanesti sub Presedintia lui Iliescu a ramas oscilatia intre Est si Vest. Diplomatie postcomunista cu sechele comuniste, reorientata din mers, in ton cu vremurile.
Reorientarea hotarata - si "din inima", de asta data! - spre Occident a venit odata cu preluarea sefiei statului de catre Emil Constantinescu. Romania a devenit aspiranta insistenta la primirea in NATO si in Uniunea Europeana. N-a fost usor: reformele mersesera impiedicat, privatizarea economiei de stat, de tip comunist, era abia la inceput, incat conditiile obligatoriu de indeplinit inainte de integrare erau numeroase si aspre. Dar schimbarea de strategie in politica noastra externa se produsese. In scurt timp, tara a devenit "membru de facto" al NATO (cum se spunea pe atunci), pentru ca in decembrie 1999 sa ni se faca invitatia oficiala de aderare la Uniunea Europeana si sa se deschida negocierile cu Comisia de la Bruxelles. Cealalta linie de actiune diplomatica urmata de presedintele Constantinescu, cea a "trilateralelor" la care au fost invitate sa participe statele din jurul Romaniei, mergand inspre Nord-Vest pana la Polonia si in Sud-Est pana la Turcia, confirma noua "filozofie" a Bucurestiului "in curs de integrare euro-atlantica": in noile conditii, era perfect normala cresterea de vizibilitate regionala a unei tari de dimensiuni apreciabile (teritoriu, populatie) si in revenire de imagine, decisa sa-si accelereze reformele si sa prinda din urma trenul occidental. "Trilateralele" n-au condus la cine stie ce rezultate, iar presa de la sfarsitul anilor '90 le-a cam ironizat, dar conceptia lor trebuie recunoscuta ca fiind logica si pozitiva.
Ceea ce s-a intamplat din punct de vedere diplomatic in ultimul mandat al lui Ion Iliescu n-a adus nimic nou: guvernantii dintre 2000 si 2004 au continuat si au finalizat negocierile cu Comisia de la Bruxelles si au sarbatorit intrarea de drept in NATO.
Si iata etapa a treia: cea a Romaniei integrate. Presedintele Basescu a confirmat fidelitatea tarii noastre fata de partenerii occidentali, cu o atentie speciala fata de Washington, de Pactul Nord-Atlantic si de Coalitia internationala antiterorista coordonata de Statele Unite, apoi a semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeana. Nesiguranta s-a risipit. De unde initiativele energice ale lui Basescu, lider acum al unei tari care trebuie sa-si asume rolul de stat-membru, si anume la limita estica a Uniunii si a NATO: contacte reluate si aprofundate cu Republica Moldova si Ucraina, viitoarele vecine ale federatiei continentale, si regandirea modului in care e de gestionat situatia Marii Negre, al carei rol strategic a crescut considerabil, atat pentru Bruxelles, cat si pentru NATO, care si-a deschis baze la noi si in Bulgaria. Altfel spus, politica externa a Bucurestiului e acum la un nou start, de pe o noua pozitie si cu noi obiective...

---

Despre autor: