Catedrala si cultura

Catedrala Mantuirii Neamului a fost dintotdeauna o prioritate a Ministerului Culturii si Cultelor (MCC), cel putin de la guvernarea CDR incoace. Ceea ce s-a schimbat insa de la numirea lui Adrian Iorgulescu drept ministru e discursul oficial asupra chestiunii.
Ce s-a petrecut, totusi, atat de dramatic? Presedintele Romaniei, care nu are atributii in stabilirea strategiei Executivului, ii recomanda intr-o ocazie solemna (depunerea juramantului) unui ministru sa se preocupe indeaproape de un subiect punctual din agenda respectivului minister; iar ministrul ia pe loc susnumita recomandare drept un test de competenta personala si face ceea ce s-ar putea numi un oarecare exces de zel.
Adica: prioritate, fie ea si nationala, pentru o institutie publica (aici, MCC), intr-un stat democratic inseamna in primul rand asigurarea conditiilor tehnice, legislative si administrative, pentru ducerea la bun sfarsit a proiectului, si mai niciodata ca ministrul insusi sa puna piatra de temelie pentru constructia unei cladiri de cult intr-o tara cu o constitutie laica. Altfel, consecinta directa ar fi ca ministrul sa se "implice personal" in acelasi timp in refacerea sinagogilor, in restituirea bisericilor catre cultul greco-catolic, ridicarea de catedrale romano-catolice, moschei, case neo-protestante de rugaciune etc. Si sa si dea bani, din bugetul de 0,15% din PIB, pentru fiecare dintre ele.
Statul face eforturi ca aceasta catedrala sa se construiasca, de zece ani incoace. Dar e un stat secular, intr-o societate care se vrea democratica, si s-a ferit intotdeauna sa-si concentreze discursul prioritar asupra unei teme care atenteaza simbolic la libertatea religioasa si la principiul non-discriminarii. Discrimare, de asta data, la nivel cultural, si nu religios.
Biserica Ortodoxa Romana nu are, de secole, o catedrala patriarhala, iar aceasta s-a transformat, in timp, intr-un proiect incremenit. Incremenit, structural, la nivelul discursiv si mental de secol al XIX-lea (oricum BOR e o institutie deosebit de conservatoare), de unde si numele, romantic-patetic-militant, al Catedralei Mantuirii Neamului (ortodoxia si latinitatea fiind cele doua dimensiuni pe care s-a construit identitatea nationala romaneasca, pana la unirea din 1918). Daca asta e eminamente treaba bisericii, cum isi articuleaza strategia Ministerul Culturii nu e numai treaba lui. E treaba celor 22 de milioane de cetateni a caror viata spirituala o administreaza si reprezinta public MCC, si care nu toti sunt nici de nationalitate romana, nici de religie ortodoxa, nici credinciosi in general. Care, in viforosul drum spre UE (tema preferata de discutie pentru clasa politica), n-ar fi tocmai sanatos sa-si lege imaginea de o idee onorabila cu aer pasoptist (sau nici macar, de vreme ce pasoptistii militau pentru non-implicarea religiei in stat).
Misiunea unei institutii guvernamentale e de a construi nu catedrale, oricat de megalomanice, ci un cadru care sa asigure reprezentarea tuturor credintelor (religioase sau estetice), tendintelor si curentelor active in spatiul public la un moment dat. Institutiile guvernamentale - MCC, de pilda - sunt interfata prin care, in acest caz, cultura romana interactioneaza cu piata culturala internationala. Dupa reactiile sovine auzite referitor la participarea romaneasca de la Bienala venetiana (germano-romanii Knorr si Babias, tratati de venetici, basarabeanca Nicoleta Esinencu, de agent anti-integrare), concentrarea activitatii ministeriale, discursiv, cel putin, asupra ridicarii unei biserici trimite mesaje dintre cele mai triste despre starea unei natiuni inerent multiculturale. Iar realitatea e ca un astfel de discurs e mai nociv decat cutitul asasin al unei femei cu probleme psihice, intamplator cetatean roman.
Ca sa nu mai spun cam care e mesajul, in aceeasi logica, pentru oamenii de cultura traitori in Romania: din nou, ei sunt a saptea roata la caruta goala, dupa Catedrala Mantuirii unui Neam care viseaza la redemptiunea economica in Spania si Italia catolice, dupa intraductibilul romantic de ultim val Eminescu, un Cioran care se autolegitima francez si un Brancusi pe care unii il falsifica "romaneste", ale carui singure opere donate statului abia reusim sa le tinem in picioare. Oare macar o greva a culturii ar folosi la ceva?

---

Despre autor: