Zilele diplomatiei romane

Tonul zilelor diplomatiei romane a fost dat dintru inceput de un scurt film documentar care sublinia in mod sugestiv continuitatea in raport cu marii inaintasi ai diplomatiei regale. Flancand usile laterale ale salii, pozele lui Ion Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu si Grigore Gafencu faceau parca oficiu de reprezentare iconica a celor patru evanghelisti ai politicii externe romanesti. In final, marile premii ale diplomatiei romane au fost acordate ultimilor doi supravietuitori ai ministerului regal al afacerilor straine. Intamplarea face ca respectivii premianti octogenari sa si ilustreze de minune dimensiunea culturala din care se inspira actuala conducere MAE in ansamblul ei, cu o concentrare maxima de cadre universitare si publicisti de prima mana. Cu alte cuvinte, cine n-are un istoric, sa si-l cumpere, mai cu seama cand e vorba de politica externa: Mihai-Razvan Ungureanu este in mod evident un ministru cu un acut sentiment al permanentelor istorice.
Intr-adevar, politica externa a unei tari are nevoie inainte de orice de continuitate si ar fi cu totul gresit sa vorbim de o "noua politica externa" a Romaniei. De fapt, nu poate fi vorba decat de un stil diferit, marcat de expresivitatea pregnanta a presedintelui Basescu si de voluntarismul reformator al ministrului Ungureanu. Procesul de reforma institutionala a fost demarat in trecut, dar in momentul de fata el se bucura de o constelatie extrem de favorabila. Acolo unde spiritele doritoare de senzational vor sa vada tensiuni si opozitii - intre stanga si dreapta, presedinte si premier sau ministrii succesivi ai afacerilor externe -, diplomatul ponderat vede nuante ale unui acelasi efort de consolidare a pozitiilor Romaniei pe plan international. E drept ca uneori asemenea nuante pot fi decisive. Nu e insa mai putin adevarat ca substanta discursului lui Calin Popescu-Tariceanu n-a fost bestelirea stilului Stefan Gheorghiu, dupa cum Mihai-Razvan Ungureanu n-a pus catusi de putin "la colt axa lui Basescu". Dimpotriva, el a explicat de ce Romania trebuie sa refuze ideea unei alternative intre reflexul european si loialitatea atlantista. Or, aceasta a fost in mod constant pozitia de fond a diplomatiei romane.
In aceeasi ordine de idei, insusi liderul opozitiei social-democrate a afirmat cu tarie importanta politicii externe ca parghie si busola a schimbarilor pe plan intern. Adresandu-se unui corp profesional din care a facut si el parte, Mircea Geoana a spus ca diplomatia a fost in anii din urma un fel de avangarda a reformelor din tara. Personal, n-am ce sa-mi dau cu parerea despre fiecare caz in parte. In schimb, din punct de vedere teoretic, teza fostului ministru de Externe readuce in discutie vechea doctrina a preeminentei politicii externe. Intr-adevar, in perioada clasica a statalitatii moderne, in care suveranul detinea monopolul asupra politicului, politica se reducea la politica externa. Abia in secolul al XX-lea, odata cu eroziunea suveranitatii statului, aceasta paradigma a fost contestata si chiar repudiata. Mai cu seama ideologia marxista atribuie politicii externe un rol cu totul subordonat in raport cu politica interna, adica "in ultima instanta" fata de relatiile de productie. De fapt, insa, realitatea regimurilor comuniste a reprezentat un cu totul alt echilibru intre politica externa si cea interna. Sa ne gandim bunaoara la cazul Uniunii Sovietice, in care toate resursele imperiului erau mobilizate in vederea expansiunii pe plan extern. Se vede din acest ultim exemplu ca diplomatia sfarseste mereu prin a reveni la suprafata, in ciuda refularii sale de catre diferitele ideologii si modele teoretice. In vremea din urma s-a vorbit, de pilda, despre sfarsitul proxim al diplomatiei ca efect al globalizarii. Ce nevoie mai e de diplomati, daca sefii de state si de guverne pot comunica direct? Atata numai ca o comunicare sporita multiplica totodata riscurile de neintelegeri, mai cu seama atunci cand intervin pasiuni ce tin de logica sistemului electoral. Tot asa, intr-o lume globalizata ajungem sa fim expusi cu totii consecintelor unor conflicte indepartate: daca nu ne ocupam noi de ele, se ocupa ele de noi. Si atunci e nevoie, fireste, de un corp de specialisti in dezamorsarea conflictelor si tensiunilor. Or, in principiu, diplomatii tocmai pentru asta sunt facuti.

---

Despre autor: