Tot mai multi comentatori ai istoriei recente a Romaniei se arata atrasi de situatii si conjuncturi din anii a€™60, a€™70 si chiar din anii a€™80, de cele mai multe ori rezemandu-si interpretarile pe documente ""impuscat

Tot mai multi comentatori ai istoriei recente a Romaniei se arata atrasi de situatii si conjuncturi din anii a€™60, a€™70 si chiar din anii a€™80, de cele mai multe ori rezemandu-si interpretarile pe documente ""impuscate"" ocazional. Rupte din contextul firesc si fara legaturi intre ele,
raman in urma, nelamurite, momentele-cheie ale istoriei noastre postbelice. La ora de fata se afla intr-o grea suferinta in special interregnul 1944-1947, perioada instalarii treptate in tara a regimului comunist. Mai ales detaliile acestui rastimp au fost tratate unilateral, partizan si, in cele din urma, extrem de superficial.

Daca cercetam cu luare-aminte ce s-a scris si ce s-a vorbit despre aceasta etapa - nu de istoricii de profesie, ci de cei care-si imagineaza ca lumea s-a nascut o data cu ei - , constatam ca mai toti isi scot palaria in fata luptei si jertfei partidelor zise istorice, dar nimeni nu vrea sa faca vreo referinta si la erorile lor. Deloc insignifiante si departe de a fi tratate in bagatele. Intre altele, ca sa oferim un singur exemplu, toata lumea considera ca nici un conducator al unui regim comunist din Europa, calare pe Eurasia sau din Orientul Extrem nu s-a indurat sa paraseasca puterea decat cu picioarele inainte sau cu o teava de revolver bine proptita in ceafa, cum s-a intamplat si in cazul lui Nichita Hrusciov. Ceea ce condamna intreaga societate din tarile respective la o incontinenta stagnare si la o lipsa totala de orizont, cum s-a intamplat si in Romania lui Ceausescu. Dar nu cumva tot asa stateau lucrurile, intr-o etapa deosebit de sensibila a istoriei noastre, si in Partidul National Taranesc, si in Partidul National Liberal, aripa Bratianu? Dupa 1944, Iuliu Maniu cadea din picioare de batranete, incepuse sa dea semne de senilitate inca din timpul razboiului, dar tot n-avea chef sa-si desemneze un succesor. Iar Dinu Bratianu, prietenul sau, era si mai avansat la capitolul senectute, se considera si el un soi de capitan de marina, decis sa se duca la fund o data cu vaporul aflat sub comanda sa. Insa nu mai insistam asupra acestui aspect al faptelor, pentru ca nu e deosebit de placut sa-ti sara un neofit sau altul la beregata.

DIPLOMATIE. Gheorghe Tatarescu, in anturajul unor diplomati straini


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.