Esecul transnistrean al politicii romanesti

Din vizitele cu panas la Chisinau, Kiev si Moscova, singurul lucru cu care s-a ales domnul Basescu a fost imposibilitatea de a mai aborda public problemele delicate de pe agenda vecinatatii estice a Romaniei. Cand totul se reduce la personalizare, din umbra diplomaciei secrete nu se mai iese decat fie spre a anunta victoria (ceea ce nu este cazul), fie spre a recunoaste esecul (ceea ce se amana).
Ce ar fi trebuit sa faca Romania? Pe fondul emotional al intalnirii Basescu-Voronin, Bucurestiul ar fi trebuit sa propuna un tratat bilateral de cooperare si asistenta mutuala cu caracter de parteneriat strategic, precum si un plan propriu (la concurenta cu cel rus si ucrainean) privind depasirea crizei transnistrene. Primul document, lasand deocamdata la o parte tot ce tine de istorie si cultura, ar fi urmat sa creeze un sistem de consultare, concertare si actiune comuna menit sa puna la dispozitia Chisinaului toate mijloacele de care dispune Romania pentru promovarea agendei europene a acestuia, precum si a statalitatii, independentei, democratiei si dezvoltarii Republicii Moldova. Cel de al doilea document ar fi constituit baza pentru discutii la Viena (OSCE), New York (ONU), Bruxelles (UE), Moscova, Kiev si Washington. In fond, Romania are tot atata indreptatire cat si Ucraina sa prezinte initiative proprii. Cine ar fi contestat dreptul Romaniei trebuia sa i-l refuze si Ucrainei. In acelasi timp, diplomatia romana ar fi trebuit sa trateze cu Ucraina si SUA (aliatul strategic de pe Axa binelui) spre a domoli zelul celei dintai in revitalizarea planului Kozak-Primakov. In fine, era obligatoriu sa se negocieze direct cu Rusia in lumina respectului reciproc pe care presedintii acestora il anuntasera pentru interesele lor respective in zona. Nimic din acestea nu s-a intamplat caci pentru nici unul dintre actorii regionali si globali Bucurestiul nu conteaza. Nu numai ca politicienii romani au fost prea ocupati cu hartuiala interna spre a mai lua initiative intr-un domeniu care priveste deopotriva securitatea si demnitatea nationala, dar, pusa in dependenta totala de farmecul personal al "nonconformistului" presedinte Basescu, strategia estica a Romaniei s-a prabusit de indata ce puterea de seductie a acestuia s-a dovedit insuficienta.
In ceea ce il priveste, presedintele Voronin a jucat cu maxima abilitate tot ce putea juca. Pe de o parte, a reusit sa stranga in jurul sau majoritatea fortelor politice si a societatii civile moldave. Pe de alta parte, s-a prefacut ca accepta planul Iuscenko, dar a pus conditii care il fac inoperabil. In fine, a adoptat o lege constitutionala prin care fixeaza unilateral cadrul reglementarii conflictului transnistrean schimband logica de pana acum a acesteia. in sinteza, legea in cauza pune problema relatiei dintre Chisinau si "localitatile de pe malul stang al Nistrului" (subtil substitut pentru Transnistria sugerand ca eterogenitatii etnice a acesteia i-ar corespunde si optiuni diferite cu privire la statutul ei politic) din perspectiva planului celor "trei D" conceput de societatea civila - democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Exclusiv in acest cadru ar urma sa se negocieze cu reprezentantii transnistreni, alesi potrivit legilor moldave si standardelor democratice europene, un statut special al regiunii, statut care nu va putea, insa, nega caracterul unitar al Republicii. Garantiile pentru aplicarea respectivului statut le-ar oferi Chisinaul iar nu Rusia. Frumusetea manevrei consta in aceea ca dupa adoptarea legii orice acord incheiat fara respectarea ei ramane nelegitim. Modificarea legii spre a permite ratificarea unui asemenea acord ar fi practic imposibila intrucat cere o majoritate de trei cincimi.
Victoria este, insa, departe. Tiraspolul va reactiona accelerand procesul de segregare, declarand ca legile moldave nu i se aplica, organizand alegeri in decembrie si chemand comunitatea internationala sa le recunoasca. OSCE, UE si CE probabil ca nu o vor face, dar Rusia si CSI vor confirma nu numai legitimitatea alesilor, ci si mesajul referendar ratificand vointa de autodeterminare. Ca si in Belarus, Rusia si Occidentul se vor aseza pe pozitii ireconciliabile. De asta data, insa, Romania va fi la mijloc.
Iata de ce Romania trebuie sa actioneze. Este nevoie ca ea sa convinga comunitatea internationala ca, pentru moment (probabil circa cinci ani) Transnistria trebuie decuplata de restul Moldovei, spre a fi pusa sub o administratie ONU (la fel cu Kosovo) care sa pregateasca democratizarea si decriminalizarea sa. Concomitent, UE ar trebui sa recunoasca eligibilitatea Moldovei si sa integreze partea din dreapta Nistrului in baza unui plan concret de maximum cinci ani (la fel cu Ciprul). La expirarea acestui interval statutul final al Transnistriei ar putea fi decis printr-un referendum, cu observarea legislatiei moldave si internationale. Chiar daca reusita unui asemenea demers nu este asigurata, efortul merita facut. Oricum, Romania nu mai are nimic de pierdut.

---

Despre autor: