Jurnal de caravana - Pestera curiozitatii noastre

Timp de noua zile de caravana prin muntii din nordul si centrul tarii, am avut sansa sa descopar ca tara este mult mai bogata si mai frumoasa decat eram sigur ca este. Suntem in Albac, in ultima zi inainte de plecarea spre casa. Din dealurile inalte, impadurite, iese un abur lenes. Se strange in nori ce raman aproape de pamant si desavarsesc un peisaj pe care, daca-l vezi in filme sau in fotografii, te intrebi pe unde s-o gasi minunatia. Echipa este obosita, dar starea de spirit este buna. Am facut si am vazut cam tot ce se putea. Oare? Cand am plecat, ma intrebam cum vor trece cele zece zile de caravana. Ieri se intampla asta?
Programul de azi: facem ultimele incursiuni pe distante mici, ca si fortele care ne-au mai ramas. Eu sunt in echipa care va merge la Arieseni, sa vedem o partie de schi si alte 12 pe hartie. Primar ambitios. Parasim asfaltul si mai facem o vizita la o familie de mesteri ai lemnului. Parca nu este suficient. Ghidul nostru, domnul Danciu, inginer silvic in Garda, ne ispiteste cu o propunere: pestera Casa de piatra sau Vartop. Dan, fotoreporterul nostru, este primul care spune da. Nu unul, ci chiar mai multi. REPER. Pe un drum forestier, un alt ""papuc"" ne duce pana intr-un sat fara curent electric. Peisajele extraordinare au ajuns o normalitate. Ma bucur de ele, dar parca nu constientizez ca maine le voi lasa aici. Totusi le fotografiez ca un adevarat japonez. Masina ne lasa pe undeva la jumatatea dealului pe care a fost aruncat satul. Inginerul ne arata pestera si ne spune ca e pacat sa nu o vedem, mai ales ca este aproape. Ne arata locul, iar ceata este pe post de punct de reper. Nu pare foarte departe, asa ca ne incumetam. Pe masura ce ne apropiem in linie dreapta, drumul incepe sa ocoleasca si sa ne departeze. OPTIMISM. Ne dam seama ca unitatile de masura difera. Ce era aproape pentru ghidul nostru este obositor pentru omul obisnuit cu drumul de la ses. Tot urcam, si accesul devine din ce in ce mai greu. Incepem sa regretam masa care ne-a bucurat cu un ceas mai devreme la pensiunea Danciu, gospodarita de vrednica sotie a inginerului. Nici vorba ""haz de necaz"" nu prea mai functioneaza. Victor are o expresie potrivita pentru o sedinta grava. Ajungem la pestera, si fortele parca s-au refacut instantaneu. Intram si redescoperim intelesul vorbei ""frig ca in pestera"", care explica si rezistenta unor bucati de gheata. Alunecam pe calcarul ud.
Asfaltul lipseste, dar nu-i simtim dorul. Imi aduc aminte de mersul piticului invatat la gradinita. Mergem dintr-o camera in alta, care mai de care mai spectaculoasa si mai greu de patruns. Ghidul ne spune mereu cat de grozava este urmatoarea. Curiozitatea ne impinge, dar oboseala ne trage in spate. In cele din urma, Victor nu se mai lasa pacalit de strategia gazdei si decide sa ne intoarcem. Vedem din nou lumina de la capatul pesterii si ne simtim salvati. Urmeaza insa coborarea, mult mai dificila decat urcusul. Pietrele umede aluneca sub picioarele noastre sau, mai precis, noi nu reusim sa ne stapanim mersul. Daca la urcare mai incercam sa ne protejam hainele, acum nu ne mai intereseaza decat sa ajungem jos intregi.
Pasii ne sunt insotiti de un zgomot flescait. Apa din incaltari vrea sa iasa. Si noi vrem acelasi lucru, dar trebuie sa ne acceptam reciproc pana ajungem inapoi la pensiune. Un sfarsit frumos pentru o caravana in care ne-am descoperit tara si colegiia€¦ NU RATATI!

---

Despre autor: