Codul muncii nu pleaca de pe masa verde

Intr-un moment in care se parea ca s-a ajuns la o forma finala a modificarilor Codului muncii, se pare ca intram din nou intr-o situatie de criza. De data aceasta, cred ca exista o interpretare diferita a patronatelor si sindicatelor fata de ceea ce s-a negociat, in cateva probleme punctuale.
Una dintre aceste probleme este legata de numarul de ore suplimentare. In varianta veche, durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare. De asemenea, se specifica faptul ca aceasta durata poate fi prelungita peste 8 ore pe zi si 48 de ore pe saptamana pentru munca efectuata in schimburi, cu conditia ca media orelor de munca, calculate pe o perioada maxima de trei saptamani, sa nu depaseasca 8 ore zi sau 48 de ore pe saptamana. Solicitarea patronala a fost ca perioada sa fie extinsa la o luna, un punct acceptat in negociere, si ca aceasta situatie sa fie valabila nu numai in munca in schimburi, iar redactarea din propunerea de modificare este facuta in acest sens.
Punctul de vedere sindical este ca aceasta a doua parte nu a fost negociata si ca o astfel de situatie este o exceptie care trebuie tratata prin trimitere la contractul colectiv de munca la nivel national sau de ramura.
Un alt subiect punctual este cel referitor la normarea muncii. In Codul actual este prevazut ca normele de munca se elaboreaza de catre angajator cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor. Punctul de vedere patronal a fost, de la inceputul negocierilor, ca normarea muncii este un atribut al angajatorului si ca nu este normal sa fie necesar acordul sindicatului, ci avizul sau consultarea acestuia, urmand ca, in cazul unui dezacord, problema sa fie supusa arbitrajului unui tert.
De la bun inceput s-a stiut ca asta este o problema sensibila si punctul de vedere sindical este ca, in anumite situatii, prin introducerea unor norme nerealizabile, se face de fapt diminuarea veniturilor angajatilor.
Nu stiu care va fi atitudinea Guvernului, dar cred totusi ca solutia cea mai indicata ar fi ca partenerii de dialog sa se mai aseze o data la masa, iar Ordonanta sa consfinteasca o intelegere stabilita intre cele doua parti. Este pacat ca o decizie dictata de presiunea timpului sa dea peste cap imaginea unei munci de trei, patru luni, in care s-a demonstrat ca dialogul exista si ca probleme majore se pot rezolva la masa verde. Oricare ar fi textul final, daca acesta nu va reprezenta rezultatul unei intelegeri, una dintre parti se va simti lezata si Executivul va avea numai de suferit.

---

Despre autor: