Cruciada a patra

Conceptul de "razboi sfant" - pe care acum il asociem aproape automat cu "Jihadul" islamic - nu a fost nici inventia, nici monopolul lumii musulmane. Este suficient sa privim in urma la istoria Europei crestine pentru a intelege cum pot fi denaturate chiar si cele mai nobile ideluri pentru a sluji scopuri sangeroase si interese cat se poate de lumesti. Sa ne amintim de epoca cruciadelor. Si atunci ca si acum, existau decalaje imense intre pretextele razboaielor si motivele lor reale. Cel mai tragic exemplu in acest sens il constituie "Cruciada a patra", careia istoricul Ion Alexandru Mizgan i-a dedicat o lucrare aparuta recent la Editura Universitatii din Oradea. O lucrare extrem de bine documentata, care detaliaza contextul in care s-a nascut aceasta cruciada si cum s-a produs deturnarea ei de la scopul initial. In drum spre Locurile Sfinte, cavalerii lui Hristos s-au abatut nitel prin capitala Bizantului ortodox, devastand Constantinopolul. Toate acestea, desigur, in numele credintei si al Bisericii Apusene. "Niciodata nu a fost o crima mai mare impotriva umanitatii decat Cruciada a patra", este de parere istoricul britanic Steven Runciman. Opinie impartasita si de John Julius Norwich: "Niciodata nu mai fusese martora Europa la o asemenea orgie de brutalitate si vandalism; niciodata in istorie nu mai fusesera distruse cu furie atatea frumuseti, atatea opere superbe, intr-un timp atat de scurt." Istoricul grec Aristeides Papadais concluzioneaza: "distrugerile provocate de latini crestinatatii ortodoxe si orasului sau sfant au fost fatale; aceasta deviere a miscarii cruciate a distrus in cele din urma puterea care aparase, vreme de secole, civilizatia apuseana de Islam." Relatiile dintre Estul si Vestul Europei au suferit atunci o lovitura teribila, ale carei consecinte s-au resimtit vreme de multe veacuri. Chiar inainte, insa, de acest episod odios, intre crestinatatea apuseana si cea rasariteana se cascase o imensa prapastie doctrinara. Pe langa multe alte controverse teologice, catolicii si ortodocsii aveau pareri complet diferite despre utilizarea fortei in numele credintei. In ce constau aceste diferente, explica in cele ce urmeaza Ion Alexandru Mizgan, din a carui lucrare reproducem cateva fragmente.
Intertitlurile apartin redactiei.
Unii istorici considera ca ideea "soldatului crestin" a aparut pe timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337), care a eliberat Roma de opresorul Maxentiu. Istoricul John Godfrey considera ca inceputul real al miscarii cruciate poate fi vazut in descoperirea Crucii Domnului la Ierusalim, in 327, de catre Elena, mama lui Constantin cel Mare. Este important de retinut ca Biserica primara a ezitat in ceea ce priveste folosirea armelor, intrucat crestinismul , ca religie a pacii si a dragostei, nu a putut sa incurajeze agresiunea. In timp ce se apropia tot mai mult de Stat, in secolul IV, retinerea Bisericii fata de legitimitatea conflictului armat a inceput sa se modifice. Totusi, razboiul a continuat sa fie privit ca pacat, forta nefiind admisa impotriva necredinciosilor. Justificarea lui "bellum justum" de catre Fericitul Augustin va duce la dezvoltarea militantismului crestin.
Fericitul Augustin a fost cel care a facut referire, pentru prima data in istoria crestina, la teoria "razboiului drept". Tot el a afirmat ca aceia care ucid intr-un razboi considerat drept nu sunt criminali. Referitor la Fericitul Augustin trebuie sa spunem ca Evul mediu occidental este mostenitorul gandirii acestuia, pe care fie ca o interpreteaza, fie ca o dezvolta sau chiar o deformeaza. In conceptia lui, un razboi este "drept" daca indeplineste trei conditii: sa fie declarat si purtat de catre autoritatea legitima, sa aiba ca scop respingerea unui agresor sau recuperarea unor bunuri si sa fie dus cu intentii cinstite. Astfel, un imparat va avea dreptul moral sa porneasca un razboi pentru recucerirea unei provincii rapite de barbari, cu scopul de a readuce pacea, dar nu prin cruzime si lacomie. Insa acest "razboi sfant", fiind inevitabil sau necesar, nu confera nici initiatorului sau, nici participantilor, vreun merit spiritual. Fericitul Augustin va merge si mai departe, referindu-se la luota contra ereziei donatiste din Africa de Nord, atunci cand vorbeste despre un razboi al carui autor este insusi Dumnezeu si unde protagonistii actioneaza ca slujitori ai Lui.
Spre deosebire de Biserica Apuseana, Biserica Ortodoxa a ramas fidela crestinismului primar, aratandu-se otila folosirii armelor de catre credinciosii ei. Un canon al Sfantului Vasile cel Mare ii opreste de la Sfanta Impartasanie pe toti aceia care au savarsit omor in razboi.
In mai multe randuri, unii preoti sau calugari din Rasarit au fost caterisiti sau condamnati de forurile de judecata bisericesti pentru ca au luptat cu arma in mana impotriva turcilor. Expeditiile militare bizantine, cum a fost cea a lui Heraclie (sec. VII), n-au fost niciodata autorizate de Biserica din Rasarit. Soldatul care varsase sange pe campul de lupta nu era admis la impartasanie timp de trei ani. Soldatii cazuti in batalie nu erau socotiti egali cu martirii. Spre exemplu, a fost respinsa o cerere in acest sens, venita din partea lui Nichifor Focas (963-969), pentru soldatii sai cazuti in lupta impotriva arabilor. Clericilor li s-a cerut sa evite participarea la lupte; preotii care au purtat arme impotriva arabilor au fost fie depusi, fie excomunicati. Lumea bizantina a fost socata de prezenta unor clerici inarmati intre cruciati.
De la "razboiul drept", la "razboiul sfant"
In Apus, papa Grigorie cel Mare (590-604) introduce o idee noua atunci cand, intr-una dintre scrisorile sale, intrevede posibilitatea unui "razboi misionar", cu scopul raspandirii crestinismului. Aceasta inovatie teologica a ramas fara urmari timp de generatii, pana in epoca lui Carol cel Mare (sec. VIII-IX). Adica pana in vremea regasirii de fond intre cea mai inalta autoritate pamanteasca (Imparatul), si cea mai inalta autoritate spirituala apuseana (Papa), pentru a asista la o largire a notiunii de razboi sfant. Astfel, cucerirea Saxoniei de catre Carol cel Mare capata motivatii religioase. Abatele Warneharius, care se distinsese la apararea Romei, a fost catalogat drept "atlet al lui Hristos", expresie rezervata in mod traditional sfintilor.
La originea acestei alunecari progresive dinspre "razboiul drept" spre "razboiul sfant" au stat, in primul rand, imprejurarile politice. Este vorba de expansiunea unor popoare pagane ale caror incursiuni devastau tarile din apusul Europei. La Roma, Papalitatea nu se mai simtea in siguranta si, pentru a inviora moralul trupelor, se recurgea la motivatii religioase. Spre exemplu, in anul 853, cu ocazia unei batalii contra saracinilor, Papa Leon al IV-lea (847-855) scrie ca Imparatia Cerurilor nu va fi refuzata nici unuia dintre cei care, luptand cu credinta, isi vor pierde viata in aceasta lupta, "caci Atotputernicul stie ca toti cei ce vor muri isi vor fi dat viata pentru adevarul credintei, pentru salvarea patriei si apararea crestinilor".
O noua etapa este atinsa, in anul 878, de Papa Ioan al VIII-lea (872-882), care s-a adresat unui grup de episcopi afirmand ca toti aceia care vor muri pentru apararea Bisericii, a religiei crestine si a statului, vor obtine indulgenta pentru pacatele lor, promitandu-le - in numele puterii sale de a lega si dezlega - iertare totala, comparabila cu cea acordata de Mantuitorul Iisus Hristos, pe Cruce, talharului celui de-a dreapta.
Incepand cu secolul al XI-lea, in Apus se va naste idealul cavaleresc propus de clericii acelei perioade. Acesta a fost favorizat de reforma Papei Grigorie al VII-lea, care a intarit in mod decisiv ideea ca Biserica, in special Papalitatea, putea sa duca in scopuri proprii razboaie, atat contra dusmanului intern, cat si impotriva celui extern. De acum Bisericii ii era ingaduita folosirea fortei armate impotriva agitatorilor locali si impotriva "necredinciosilor", in speta arabii. Acum isi fac aparitia expresii precum "militia Christi", sau "militia Sancti Petri", pentru a-i desemna pe luptatorii din serviciul Papei. Acest fapt a fost consemnat si de Aristeides Papadakis, care arata ca asimilarea clasei razboinicilor in viata Bisericii a fost incurajata de papalitatea reformatoare, Grigorie al VII-lea fiind cel mai razboinic dintre papi.
Vest contra Est in Europa medievala
Cu toate ca, la inceput, cruciadele au fost indreptate impotriva Orientului Apropiat musulman, ele au fost contrare intereselor Imperiului Bizantin. Suspiciunea bizantinilor fata de cruciade a fost determinata de anumite consideratii politice, de excesele cruciatilor in pamanturile imperiului, precum si de atitudinea anti-ortodoxa a cruciatilor, care vedeau in greci doar un popor de schismatici, care s-a rupt de Biserica Romei.
Cruciadele din secolul al XIII-lea, respectiv Cruciada a IV-a, nu au constituit altceva decat o manifestare a ostilitatii latinilor fata de Imperiul Bizantin. Helene Ahrweiler considera ca "scopul insusi al Cruciadei, adica razboiul pentru eliberarea Locurilor Sfinte, ii lasa fara grai pe bizantini, care vedeau in acesta - in cel mai bun caz - o incercare de uzurpare a titlului lor de aparatori ai crestinatatii si un pretext menit sa mascheze proiectele nemarturisite, expansioniste, ale Apusului impotriva Rasaritului."
Istoricul Serban Papacostea arata ca lumea apuseana, angajata inca din a doua jumatate a secolului al XI-lea intr-un mare asalt asupra Islamului in zona Mediteranei, si-a orientat hotarat tendintele expansioniste spre rasaritul continentului, spre vastele teritorii dominate de Bizant si de popoarele formate in aria sa de civilizatie. Cruciadele nu ar fi existat - considera Florentina Cazan - fara ideea unitatii politice a Europei, a unui "imperium mundi", continuator al Imperiului Roman, patronat de Roma si de Biserica Apuseana. Serban Papacostea evidentiaza faptul ca simbolul in numele caruia s-a desfasurat impulsul cuceritor al lumii latine in Rasarit a fost credinta catolica si expresia sa militara, cruciada. Forta care a dirijat si coordonat expansiunea a fost Biserica Apuseana, care manifesta veleitati universale si care ajunsese la apogeul prestigiului si mijloacelor ei de actiune. Telul suprem al papalitatii teocratice era restaurarea unitatii crestine prin integrarea sub propria ei indrumare atat a Bisericii Rasaritene, cat si a popoarelor pagane de pe continentul european.
Intre expeditiile apusene in Rasarit, Cruciada a patra ocupa un loc aparte prin consecintele pe care le-a avut asupra civilizatiei bizan-tine.

---

Despre autor: