Usa din spate

Asa cum exista oameni care se socotesc nascuti sa paseasca intr-o locuinta, intr-un minister sau intr-un palat numai pe usa principala, exista si destui altii care pana si usa din fata a casei lor o deschid numai cand asteapta oaspeti. Dar, ca sa o descuie, se duc tot prin bucataria din fund. As putea spune ca am avut aproape tot ce mi-am dorit, numai ca nu si motivele sa povestesc ce si in care conditii. Boierul e intampinat cu paine si sare, iar insotitorii lui, cu o ciorba, in odaia servitorilor. In cateva cazuri, pomana s-a dovedit a fi mai buna la gust si cu un recurs mai intens in memorie decat cadoul cu mare protocol. Am dorit dintotdeauna sa vad un spectacol cu Don Giovanni de Mozart la Opera din Viena si l-am vazut. Nu intr-un fotoliu din stal, ci de pe scena, pitit de un corist roman in semiintunericul de dupa decoruri, pe unde foiau masinistii si coristii. In conditii de euforica clandestinitate, ingaduit sa ma bucur dimpreuna cu acestia de aplauze si de succesul delirant al unor arii. Ma gaseam la Viena intre doua trenuri si fara un ban in buzunar, trebuia sa ajung in Olanda, la o bursa de trei parale oferita de o doamna, despre care aveam sa aflu ulterior ca era mana in mana cu Securitatea noastra. M-am zgait o dupa-amiaza intreaga la vitrinele marilor magazine, cutreierand in zig-zag strazile orasului, si exact cand credeam ca-mi era sortit sa astept miezul noptii si plecarea garniturii spre Haga in gara, m-am trezit in fata uneia din usile din spate ale Operei, unde doi barbati isi vorbeau ceva in romaneste.
Am zis ""Buna seara"", dintr-un impuls natural, dintr-un preaplin de stanjeneala si surpriza. Unul din ei, care canta in cor, m-a invatat sa merg la casa si sa cer un bilet cu pret redus, fiindca, desi sala era vanduta cu multe saptamani inaintea spectacolelor - inaintea spectacolelor-eveniment si chiar al celor din repertoriul curent - , casierii pastrau intotdeauna o strapontina pentru ""cei de felul meu"". Faceam, prin urmare, parte dintr-o categorie - cei de felul meu - , si asta era bine, doar ca una care suporta inca o ultima diviziune, eu apartinand fractiunii care n-avea bani nici macar pentru un bilet studentesc. Coristul caruia, de emotie, nici nu i-am retinut numele - dovada ca pot fi nerecunoscator si dintr-o cauza nobila - mi-a recomandat sa ma port firesc. ""Ai sa mai vezi cativa ca tine - mi-a zis compatriotul - , sa faci exact ce fac si ei, adica nimic. Si ai sa vezi ca nu te intreaba nimeni ce cauti pe scena. Lumea e plina de chibiti"". Era un mod de a ma lamuri ca ""cei de felul meu"" constituiau un necaz suportabil. Ultimele scene ale spectacolului le-am trait intr-o tensiune cu parfum de infarct. Ma uitam mereu la ceas, stiind ca aveam de ales intre a pierde finalul si a pierde trenul. Dar nu povestea in sine a fost izbanda cu care, in sinea mea, inca ma mai mandresc, ci incheierea ei: coristul a parasit Opera pe acolo pe unde ies ei, coristii, pe una din usile din spate. Insa eu, cand sala a inceput sa se goleasca - Dumnezeu sa ma ierte pentru trufie! - , am coborat de pe scena in sala si am iesit in strada o data cu multimea, pe usa din fata.

---

Despre autor: