"O minte aspru disciplinata si o inima pururea onesta"

M-am intalnit zilele trecute cu un fost student, un tanar inteligent si cultivat, curios si lipsit de complexe, care, indata ce m-a zarit, m-a provocat in chipul urmator:
- Domnule profesor, de ce nu polemizati, de ce nu raspundeti celor care va reproseaza in presa fel de fel de lucruri abominabile, de la apolitism la conservatorism? De ce nu-l doborati pe acel reporter slab de minte care sare ca prostul din baie si va face un proces de intentie in legatura cu Dictionarul general al literaturii romane? Drept sa va spun, nu inteleg tacerea Dvs. In astfel de situatii...Nu stiti ca in mentalitatea comuna tacerea inseamna consimtire?... Sunt contrariat, drept sa spun. Azi toata lumea buna se delimiteaza, se reorienteaza, apare la televizor, combate, face scenarii. Dvs. nu ziceti nimic, va scrieti cartile si nu observati ca, azi, cartile nu mai inseamna nimic daca autorul nu-i o persoana intrata in top... Spun sincer, nu stiu ce sa mai cred... Parca tot Dvs. ne-ati spus, la o ora de curs, parafrazand pe nu stiu cine, ca polemica este alcoolul gandirii si, daca este asa, de ce nu folositi acest instrument critic eficace? Nu stiu ce credeti Dvs., dar eu cred ca atata discretie strica in critica literara... Maiorescu...
L-am intrerupt la acest punct pe tanarul confrate dupa ce i-am ascultat atent discursul lui plin reprosuri cordiale. Nu-i, dealtfel, prima oara cand mi se imputa faptul ca nu raspund prompt atacurilor din presa. Cand am scris odata ca, la meridianul nostru, polemica este o zadarnicie si ca este mai usor sa spargi un munte de piatra decat sa-ti convingi un adversar, s-au suparat toti pe mine, prieteni si dusmani. Cum sa fie o zadarnicie? - mi-a replicat intrigat un amic - polemica de idei este o imperioasa necesitate in literatura, cine nu polemizeaza vegeteaza si in cele in urma dispare din orizontul spiritualitatii!... N-am reusit atunci sa-l conving pe amicul care, incurcand planurile, imi reprosa un neadevar. Poate voi reusi de data aceasta sa fiu mai bine inteles in rezerva mea, reala, fata de stilul polemicii romanesti. Am spus de aceea tanarului confrate ingrijorat de tacerile mele:
- Domnule, n-ai dreptate, polemizez zilnic cu cineva pentru ca scriu zilnic. Ma culc devreme si ma scol dis de dimineata, cand ma apuc sa notez in caietele mele. Iar daca notez, ma despart fatal de cineva si ma insotesc, tot fatal, cu altcineva. Scrisul este prin natura lui o dezbatere. Valéry zicea ca omul care scrie nu este niciodata singur. Este cu sine insusi si, as adauga, este cu ideile de care se desparte sau pe care incearca sa le imblanzeasca... Asa ca, vrand, nevrand, omul care scrie este o fiinta de dialog. Dar, imi dau seama, nu te referi la aceasta polemica implicita si inevitabila in critica. Ai in vedere cealalta polemica, directa, explicita, cu destinatar precis. Aici, da, ai dreptate. Evit de regula sa intru in polemica cu cei care ma agaseaza prin gazete cu fel de fel de reprosuri, pentru ca a le raspunde este, intr-adevar inutil: ei nu cauta adevarul, cauta injuratura. Nu uita ca fac critica literara de 40 de ani si mai bine si n-am observat in presa culturala daco-romana ca un polemist sa puna condeiul jos si sa zica: da, adversarul meu are dreptate, abandonez discutia, adevarul a iesit la suprafata... Dimpotriva, la orice replica raspunde cu o replica si mai tare pana la lichidarea definitiva a adversarului. Replica bate de obicei spre injuratura colorata si impudica. Cum ai vrea sa polemizez in acest stil? Ce sa-i raspund eu tanarului mercenar de presa care ma batjocoreste intr-un ziar de mare tiraj pentru ca il apar pe Preda si nu sunt de acord cu ideea ca Nichita Stanescu a fost "un poet nomenclaturist", cum zice cineva negru la inima si dur la minte?...
- Admit, domnule profesor, ca stilul ferm si demn este mai tare decat ocara cea mai colorata si necuviincioasa...Pana la urma vulgaritatea si injustitia vor ceda, vor obosi... Dar ca sa oboseasca si sa cedeze este nevoie sa fie deconspirate. Trebuie, in consecinta, sa polemizam.
- Astept si eu ca nedreptatea si injustitia sa oboseasca. Dar pana atunci ma pregatesc, vorba lui Maiorescu, sa-mi protejez spiritul critic. Nu-l las, te asigur, sa vegeteze, tacerile mele inseamna altceva, si anume fuga de ceea ce ne impiedica sa ne scriam opera: tafna, marunta suspiciune care se termina totdeauna cu - o ura grea, ura pe viata, aberanta si neproductiva. Iata, tinere prieten, de ce nu raspund numaidecat amaratului acela de reporter care vocifereaza in sopronul unei reviste de trei parale. Ai rabdare, peste doi ani nimeni nu-si va aminti de urletul lui impudic. Si pentru ca voiai sa-l citezi pe Maiorescu in sprijinul ideilor dumitale, da-mi voie sa-ti amintesc ce recomanda el omului de cultura: sa "aiba minte aspru disciplinata si o inima pururea onesta".

---

Despre autor: