Arhivele romanesti dupa 1989

De cativa ani buni, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, - nascut, cu ajutorul forcepsului, ca o institutie prin care se dorea repararea trecutului Romaniei plin de crimele comunismului si curatirea viitorului tarii - se dovedeste ca si-a tradat menirea. In loc sa-i demaste pe ofiterii Securitatii care au facut politie politica si care si astazi ne otravesc viata prin prezenta in mediile publice si de decizie, CNSAS "deconspira" bieti informatori. Si nici macar pe aceia. Exista cazuri ale unor fosti colaboratori ai DSS, binecunoscute opiniei publice, care frizeaza tragicul starii de fapt a Romaniei, prin patalamaua de buna purtare primita de la CNSAS. Bani, nervi si timp, la cosul prezentului Romaniei, numai ca fostul stat PSD sa dea bine in Occident. Studiul lui Mircea Stanescu, fost cercetator la CNSAS, concluzioneaza cu regret faptul ca institutia s-a transformat intr-o oficina de conspirare a agentilor si colaboratorilor Securitatii, implicati in activitati specifice politiei politice. Aceasta situatie trebuie sa se schimbe radical.
Mircea Stanescu, nascut in 1968, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti (1994), iar din 1999 este doctor al Universitatii Bucuresti cu o teza despre reeducarea "de tip Pitesti". A lucrat ca cercetator la Institutul National pentru Studiul Totalitarismului (1994-1995), Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii (1996-1999) si Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (1999-2001).
Pana in 1989, accesul la arhive era strict reglementat de regimul comunist. Cercetatorii puteau avea acces la documente - si in special la cele de istorie contemporana - numai in baza unei aprobari speciale, care presupunea si un aviz politic. Cele de dupa 1945 erau insa cu totul inaccesibile. Dupa 1990, odata cu schimbarea regimului politic, documentele accesibile au putut fi consultate in baza unei simple cereri.
Cele mai importante arhive sunt adapostite de Arhivele Nationale, care sunt organizate la nivel central si la nivel local (in capitalele de judete), fondul istoric fiind gestionat de Directia Nationala Istorica Centrala din Bucuresti si de alte 42 de directii judetene.
La inceputul anilor '90 accesul la aceste arhive s-a facut pe baza legislatiei din perioada comunista, prima lege postcomunista a arhivelor - care impune un termen de prescriptie de 30 de ani pentru accesul la documente - fiind promulgata de Parlament in 1996 si modificata apoi in 2002. In acest rastimp, privitor la perioada contemporana au fost accesibile doar cateva categorii de documente, cuprinzand acte de importanta secundara despre primii ani ai instaurarii comunismului in Romania (1945-1948). Pe langa absenta unei noi baze legale, motivele invocate pentru lipsa de acces la documente au fost lipsa spatiului de depozitare (in timpul schimbarii de regim din 1989 cele mai importante documente au fost evacuate intr-o unitate militara de la Pitesti) si a personalului care sa le arhiveze. Aceasta a fost situatia pana in 1997, cand a fost dat in studiu primul si cel mai important fond de istorie recenta (Fondul "Cancelaria CC al PCR"), care cuprinde - printre altele - documente ale Biroului Politic si Secretariatului CC al Partidului, ele fiind emise, deci, de centrul de comanda al regimului. La sfarsitul anului trecut au devenit accesibile alte cateva fonduri, privitoare la relatiile externe ale Partidului Comunist, Ministerul de Interne si Comitetul pentru Presa si Tiparituri (eufemismul oficial pentru cenzura).
Legea Arhivelor a fost in mica masura respectata. Intre 1997 si 2004 au fost accesibile - partial - numai documente de pana in anul 1964, desi legea stipula dreptul de acces la toate categoriile de documente, dincolo de perioada de prescriptie. La aceasta situatie au mai concurat, pe langa factorii deja invocati, alti trei factori.
Primul dintre ei consta in chiar statutul institutiei. Arhivele Nationale au fost, si inainte de 1989 si o buna perioada dupa, o institutie militarizata. Pana in 1991 institutia a fost condusa de un ofiter superior din Ministerul de Interne, fiind subordonata ministerului respectiv; in prezent Arhivele Nationale apartin de Ministerul Administratiei si Internelor, fiind preluate in structura acestuia dupa fuzionarea Ministerului de Interne cu cel al Administratiei, in 2003. Prezenta institutiei Arhivelor Nationale in interiorul ministerului in cauza le face sa fie mai putin transparente si mai putin receptive la cererile de deschidere venite dinspre societate.
Cel de-al doilea factor il reprezinta tratamentul acordat istoricilor de catre responsabilii Arhivelor. In Romania istoricii nu au acces egal la documente si/sau la anumite categorii de documente. Astfel, exista o categorie de istorici privilegiati, care au acces preferential la cele mai importante documente. Sa dam cateva exemple: Mihai Lungu, actualul director general al Arhivelor Nationale (incepind din 1996), a publicat in 1996 o culegere de documente din Arhive privind relatiile romano-maghiare in anul Revoltei din Ungaria. Pana atunci, documentele respective nu mai fusesera vazute de istorici, si ele au devenit accesibile numai dupa aparitia cartii. Apoi, inainte ca fondul "Cancelaria CC al PCR" sa poata fi studiat in acces liber, el a fost vazut de un alt istoric "de categoria I", Ioan Scurtu. In fine, dupa cum am spus deja, la sfarsitul anului 2004 a fost dat in studiu fondul privitor la cenzura, insa numai dupa ce Marin Radu Mocanu, un angajat al institutiei, a publicat si el doua culegeri de documente. Explicatiile pentru aceasta situatie constau in relatiile personale si institutionale dintre o parte a istoricilor romani, in spiritul de concurenta si in dorinta lor de a se pozitiona mai bine in interiorul disciplinei istorice.
Cel de-al treilea factor este politic. Caderea regimului Ceausescu a adus la putere esalonul secund al Partidului Comunist si al organismelor sale anexa. Aceasta noua elita, in afara faptului ca ascensiunea sociala ii fusese blocata de sistemul politic clientelar al lui Nicolae Ceausescu - fata de care nutrea, din aceasta pricina, o certa aversiune -, era adversara desecretizarii arhivelor. O parte importanta a noii elite avusese responsabilitati politice in timpul regimului Ceausescu, iar o cunoastere a lor i-ar fi naruit tentativa de reconversie la democratie. Nu vom da decat un exemplu: Ion Iliescu, fost presedinte al Romaniei (1990-1996 si 2000-2004), avusese, in timpul Revoltei maghiare din 1956, responsabilitati politice pe linia organizatiilor studentesti si, in acesta calitate, a participat la actiuni represive indreptate impotriva studentilor protestatari. Mai tarziu, la inceputul anilor '60, el a indeplinit functia de sef al Sectiei Propaganda a CC al PCR. O consultare atenta a arhivelor arata ca documentele privitoare la evenimentele si personajele-cheie din perioada comunista au fost drastic selectate, caci ele contin o informatie lacunara si, adeseori, aleatorie, ceea ce este contrar scopului urmarit de organismele Partidului Comunist. De altfel, institutia nu a mai pastrat sistemul de arhivare mostenit de la institutiile regimului comunist, toate documentele fiind reindosariate.
Faptul cel mai revelator pentru rolul pe care il joaca criteriul politic in accesul la arhive il reprezinta inaccesibilitatea Arhivei Institutului de Istorie al Partidului Comunist. Pentru studierea istoriei comunismului in Romania, aceasta arhiva este de departe cea mai importanta, si, iata, la 15 ani de la caderea regimului Ceausescu, nu este deloc accesibila. Ea cuprinde o multime de informatii detaliate cu privire la activitatile actualelor elite politice in perioada comunista, iar rezerva factorilor de decizie de a acorda accesul la asemenea informatii se explica, credem, tocmai prin dorinta de a proteja actualul establishment politic si cultural.
Acest regim al Arhivelor, pe care l-am putea numi restrictiv, corespunde, in mare, perioadei in care Ion Iliescu a fost presedintele tarii, iar partidul sau - PSD - s-a aflat la putere. Un regim mai permisiv a fost inregistrat in perioada 1996-2000, cand la putere s-a aflat Conventia Democrata (CDR), iar presedinte al tarii a fost Emil Constantinescu. Alte arhive care adapostesc importante fonduri cu privire la istoria contemporana sunt Arhivele Ministerului Afacerilor Externe si Arhivele Militare, la care este posibil un acces limitat.
Securitatea isi pazeste trecutul
Dezbaterea publica cea mai importanta s-a concentrat in jurul Arhivelor Securitatii. Miza a fost, la fel ca si in celelalte state foste comuniste, cunoasterea numelor persoanelor publice implicate in activitati specifice politiei politice comuniste si valorificarea informatiilor continute in scopul cunoasterii istorice. Dupa 1989, aceste arhive au ramas pe mai departe in custodia serviciilor de informatii mostenitoare ale Securitatii. In Romania anului 1989, a carei societate civila a fost distrusa sistematic de regimul comunist, nu au existat "comitete cetatenesti" preocupate sa ocupe sediile Securitatii si sa asigure un control democratic asupra arhivelor sale, asa cum s-a intamplat de pilda in Germania Rasariteana.
Pana in 1994 nu a existat un acces in aceste arhive, motivul oficial invocat fiind, ca si in cazul Arhivelor Nationale, absenta bazei legale. In 1991 Serviciul Roman de Informatii (SRI) a distrus o parte din fondurile arhivistice, contind dosare de dinainte si de dupa 1989. Apoi, in 1994-1995, acelasi serviciu a publicat o culegere de documente din Arhiva Securitatii intitulata "Cartea Alba a Securitatii". Lucrarea reprezinta o tentativa de refacere a imaginii Securitatii, scopul sau fiind legitimarea continuitatii intre Securitate - lasand la o parte dimensiunea criminala si punand in prim-plan asa-numitul sau atribut de garant al "sigurantei nationale" - si actualele structuri informative. Totodata, realitatea este complet inversata: in timp ce victimele si opozantii veritabili ai regimului comunist sunt denigrati, colaboratorii regimului sunt zugraviti intr-o imagine pozitiva.
Dupa numeroase proteste publice, SRI a acordat accesul la un numar de dosare din Fondul "Penal" al Securitatii si la un numar extrem de redus din dosarele de la Fondul "Documentare", dosare care fusesera deja indicate in culegerea de documente care sintetiza viziunea Serviciului asupra istoriei Securitatii.
Legea Ticu Dumitrescu si primele ei consecinte
Adoptarea Legii de acces la dosarul personal si de deconspirare a Securitatii ca politie politica a fost posibila abia in 1999, in timpul guvernarii CDR si al mandatului de presedinte al lui Emil Constantinescu. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte, insa la baza Legii 187 a stat cel al lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici si senator al Partidului National Taranesc Crestin-Democrat (PNTCD), cel mai important partid al coalitiei CDR. Proiectul lui Dumitrescu se inspira din legea germana a lustratiei, din 1991, si viza deconspirarea Securitatii. El a fost depus in Parlament in 1993. In 1994 initiatorul l-a inlocuit prin alte trei proiecte, care vizau: deconspirarea Securitatii, lustratia si anularea condamnarilor politice. Din toate aceste proiecte insa, in urma negocierilor politice, numai primul a devenit, pana la urma, lege. Intrarea proiectului in dezbaterea parlamentara, ca si aplicarea legii, a trenat, intre partidele coalitiei aflate la putere - formata din Conventia Democrata, alianta de mai multe partide al carui ax principal era PNTCD (actualul PPCD), Partidul National Liberal, Partidul Democrat si Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania - si Opozitie - formata din Partidul Democratiei Sociale din Romania (actualul PSD), Partidul Romania Mare (actualul PPRM) si Partidul Unitatii Nationale a Romanilor - realizandu-se o stranie intelegere.
In urma aplicarii legii a rezultat ca mai multi conducatori ai partidelor coalitiei aflate la putere au fost informatori ai Securitatii, cel mai cunoscut caz fiind al presedintelui PNL si presedinte al Senatului in legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus. In plus, chiar inainte de alegerile din 2000, cand legea intrase deja in aplicare, zece conducatori ai PNTCD s-au retras de la conducere, refuzand sa-si depuna candidaturile in alegeri. In chip de motivare ei spuneau ca, pentru a evita suspiciunile, cer noii institutii sa le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea si adoptarea legii, ei stiau ca institutia este obligata sa elibereze, dupa caz, adeverinte de colaborare sau necolaborare cu Securitatea. Totodata, mai stiau tot atat de bine ca nu exista prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupa functii publice (asa cum sunt acestea definite de lege) sau care nu isi depun candidadurile pentru a accede in Parlament. Ceea ce a facut, de altfel, demersul lor cu atat mai suspect.
Compromisul CNSAS
Pentru aplicarea legii a fost infiintat Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), ca organism independent aflat sub controlul Parlamentului. Rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agentii si colaboratorii politiei politice - facand o investigatie din oficiu si/sau la cerere pentru persoanele care ocupa functii publice - si de a facilita accesul cercetatorilor la documente.
Supozitia de baza a legii este ca legislatorul a refuzat sa considere Securitatea de principiu si in integralitatea sa ca o structura represiva. Dar, pe de alta parte, legea nu este nici limitativa, Consiliul fiind singurul in masura sa aprecieze care sunt "structurile represive" despre care se vorbeste. Prin urmare, nimic nu-l impiedica, in urma studierii dosarelor, sa ajunga la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, dupa care Securitatea a fost, inca de la inceput - prin maniera interna de organizare, prin practici si in ansamblul sau - o structura represiva. In genere deci, vointa legislatorului a fost sa distinga, pe de o parte, intre un tip de actiuni specifice politiei politice si un tip de actiuni pe care le putem numi, urmand textul legii, de "siguranta nationala". Iar, pe de alta parte, intre ofiteri si subofiteri implicati in primul tip de actiuni si cei implicati in cel de-al doilea. Dar activitatile numite de "siguranta nationala", in timpul regimului comunist, nu sunt nici ele definite de catre lege; textul stipuleaza ca aprecierea dosarelor serviciilor secrete care privesc acest tip de activitati se va face de comun acord de catre Consiliu cu institutiile detinatoare, iar in caz de divergenta, hotararea va fi adoptata de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (organism condus de presedinte, care ii reuneste pe: sefii serviciilor secrete, ministrii de Interne, Afacerilor Externe, Finantelor, Industriilor si pe primul ministru).
Legea consacra termenii de "agent" (pentru angajatii Securitatii) si "colaborator", pentru informatori. Ei acopera bine gama de relatii ale unei persoane cu institutia in cauza. Categoriile de persoane vizate de investigare privesc o gama larga de pozitii publice care incepe cu presedintele Romaniei si se incheie cu persoanele care au obtinut titlul de "revolutionar" in timpul schimbarii regimului din decembrie 1989. Legea nu prevede, deci, lustratia.
Marile obstacole ale CNSAS
In activitatea sa, CNSAS s-a izbit de numeroase obstacole. Primul si cel mai important a fost ostilitatea mediului politic, care a facut ca institutia sa nu intre in posesia arhivelor. Desi legea prevede ca serviciile secrete detinatoare ale Arhivelor Securitatii sa le predea neintarziat noului organism constituit, serviciile de informatii s-au opus, ele avand mai intai girul presedintelui Constantinescu si al CDR, apoi pe al lui Ion Iliescu si al PSD. Asa incat, pentru a-si desfasura activitatea, CNSAS a devenit, din detinator de drept al arhivelor, petent pe langa serviciile secrete. Motivatia oficiala a fost ca institutia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. Desigur, serviciile speciale - care sunt prelungirea Executivului - nu au desfasurat o politica proprie, ci au pus in practica deciziile Presedintiei si Guvernului, care au vazut in accesul la dosarele Securitatii un alt mijloc de lupta politica.
Cel de-al doilea obstacol a fost absenta unui sediu adecvat. De la aprobarea legii si pana in ianuarie 2001, Consiliul a fost nevoit sa-si desfasoare activitatea in doua camere ale Parlamentului, desi legea prevedea obligatia Primariei Bucurestiului de a-i asigura un spatiu adecvat in maximum 30 de zile. Primarul de atunci al Capitalei nu era nimeni altul decat actualul presedinte al tarii, Traian Basescu. Ulterior CNSAS a inchiriat un sediu, ajungand astfel sa consume o buna parte din bugetul sau.
Cel de-al treilea obstacol l-a constituit insasi maniera in care Colegiul - organismul de conducere al Consiliului - a gestionat activitatea de deconspirare a Securitatii si accesul la propriul dosar. Vom da cateva exemple din registre diferite. Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Institutia este obligata sa raspunda solicitarilor in termen de 30 de zile. Insa Colegiul raspunde deseori cu multa intarziere - si doar pentru a deplange conditiile in care Consiliul isi desfasoara activitatea si lipsa de cooperare a altor institutii, cautand astfel sa deplaseze propria responsabilitate; uneori nu raspunde deloc.
Prima lista de colaboratori care a fost publicata de Colegiu dateaza din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primaria Bucurestiului. Comunicatul facut public atunci indica sase candidati drept colaboratori ai Securitatii. Unul dintre ei, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator fara a fi invitat in prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului sau si/sau pentru a i se da posibilitatea sa-si retraga candidatura. Ceea ce reprezinta o incalcare a normelor de procedura.
Dupa o timida tentativa de a se opune situatiei de fapt, petrecuta in 2000, Colegiul CNSAS a renuntat sa mai solicite nu doar arhivele in integralitatea lor, ci a abandonat chiar dreptul de acces la fisierele informative - cartoteca, arhiva de microfilme si cea electronica. Astfel, institutia a ajuns in situatia de a nu proceda ea insasi la verificari in arhivele Securitatii, ci de a cere, prin adrese trimise detinatorilor abuzivi - printre care principalii sunt Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe si Directia de Informatii a Armatei -, sa faca ei insisi verificari, dupa care comunica raspunsurile petentilor indreptatiti. Colegiul Consiliului a renuntat astfel la prerogativele sale legale, care il indica drept singurul in masura sa aprecieze calitatea persoanelor supuse investigarii, prin studiul direct al documentelor de arhiva, transformandu-se astfel intr-un purtator de cuvant al serviciilor secrete.
Nuantari bizare
Cand, in noiembrie 2000, Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor generale si prezidentiale, a impartit notiunea de colaborator in trei subcategorii: "persoane care au facut politie politica", "persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a caror activitate de politie politica nu poate fi argumentata prin documentele aflate la dosar" si "persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informatii nerelevante". Procedeul este contrar legii, care nu vorbeste decat de "colaboratori" si "agenti" ai Securitatii. Consecinta unei atare decizii a fost ca relatia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natura, asa cum prevede legea, ci una de grad. In plus, dat fiind ca printre cele 38 de persoane care s-au regasit pe lista publicata erau doar doi fosti angajati ai Securitatii, investigatia a lasat impresia ca actiunile specifice politiei politice erau in principal opera colaboratorilor. La randul lor, dezbaterile televizate din aceasta perioada s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspirati, si nu pe activitatea ofiterilor de Securitate si a responsabililor nomenclaturii.
Toate aceste exemple arata ca exista serioase indoieli asupra analizei si comunicatelor Colegiului Consiliului.
Dosare personale trunchiate
Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul de acces au marturisit ca lipsesc piese importante din dosarele lor. Spre exemplu, Vasile Paraschiv, fost disident, a primit un volum care numara circa 100 de file. Dosarul pe care l-a vazut nu contine retractarea pe care a fost fortat sa o dea Securitatii, prin metode teroriste, in 1987. La randul sau, Constantin (Ticu) Dumitrescu, initiatorul legii, afirma ca din dosarul sau lipsesc, in mod curios, toate documentele privitoare la prietenii cei mai apropiati. Adica exact informatiile privitoare la tinta masurilor Securitatii: "anturajul" persoanei urmarite informativ si supusa masurilor politiei politice. Dan Petrescu, scriitor care a protestat in anii '80 impotriva lui Ceausescu si a regimului sau, a primit din partea Colegiului raspunsul ca nu are dosar de urmarire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat sa precizeze pana si faptul daca dosarul sau a fost distrus. Exemplele arata ca este vorba de o politica deliberata a serviciilor secrete, care fie au remis dosare personale cu grija selectate in prealabil, fie au refuzat sa furnizeze altele. Aceasta politica, intitulata "de siguranta nationala", vizeaza, pe de o parte, conspirarea angajatilor Securitatii care sunt inca activi si care au adus atingere drepturilor persecutatilor politici si, pe de alta parte, sa mentina deschise dosarele fostilor opozanti ai regimului comunist incomozi pentru putere. Aceasta este motivarea selectarii ilegale a anumitor documente din dosare si/sau a refuzului de a livra alte dosare.
CNSAS si-a tradat menirea
Activitatea Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii este marcata de numeroase incalcari ale legii de organizare si de alte ilegalitati care au lezat drepturile cetatenesti. O simpla comparatie cantitativa a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activitatii, ii este defavorabila. Din imensa cantitate de arhive - numai partea din arhiva Securitatii care se gaseste la SRI masoara in jur de 16 km liniari -, conform raportului sau de activitate in perioada 2000-2002 Consiliul a intrat in posesia a 3652 de dosare, ceea ce reprezinta 7020 de volume, deci aproximativ 100 de m liniari.
In acest timp, serviciile secrete si institutiile statului roman sunt pline de ofiteri ai Securitatii, practic intreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusa din ofiteri ai politiei politice. Oamenii si structurile Securitatii au beneficiat de protectia PSD si a presedintelui Iliescu. In mai 2002, acesta din urma a afirmat in mod clar ca SRI trebuie sa trieze - evident, in mod unilateral - dosarele Securitatii inainte de a le remite Consiliului. La randul sau, consilierul pentru securitate nationala al presedintelui, Ioan Talpes - intre 1997 si 2001 fost sef al SIE -, estima ca aceasta operatie va dura inca doi ani.
Intrebarea care se pune este: de ce membrii Colegiului s-au comportat intr-un mod atat de evident ilegal? Caci ei aveau sansa sa faca sa functioneze o institutie complet noua, ceea ce este foarte rar in Romania. Si daca au ratat-o, faptul nu se datoreaza decat lipsei lor de respect pentru lege in general si pentru legea de organizare a institutiei lor in special, precum si lipsei de fermitate in relatiile cu celelalte institutii ale statului. Insa, in afara de lipsa de angajare legala si etica, cultura lor institutionala si slabele cunostinte cu privire la regimul comunist si in materie de dosare ale Securitatii au jucat, de asemenea, un rol important. Noua institutie a fost vazuta de membrii Colegiului mai degraba ca un mijloc de pozitionare in campul institutional/cultural, decat ca un organism de aplicare a legii.
Supunandu-se politicii duse de serviciile secrete si de Guvern, Colegiul a compromis in mod iremediabil statutul de independenta pe care legea il acorda Consiliului, ajungand sa transforme institutia intr-una de conspirare a agentilor si colaboratorilor Securitatii, implicati in activitati specifice politiei politice. Si la acest nivel se situeaza consecintele negative ale activitatii sale. Caci, in loc sa contribuie la asumarea mostenirii comuniste, modul sau de a aplica legea a impiedicat societatea romaneasca sa se detaseze in mod decisiv de trecut.
Este greu de estimat care va fi rolul pe care actuala Administratie de la Bucuresti il va rezerva CNSAS si care va fi, in general, politica sa cu privire la arhivele contemporane. Deocamdata, tot ceea ce se poate spune este ca asumarea trecutului comunist in general si deconspirarea Securitatii in particular nu par sa figureze pe agenda sa politica.

---

Despre autor: