"Moartea domnului Lazarescu" la Cannes

Lazarescu Dante Remus este un inginer pensionar care locuieste singur, cu cele trei pisici ale sale, intr-un apartament de bloc dintr-un cartier de la periferia Bucurestiului. Intr-o seara de la sfarsitul saptamanii se simte rau, vomita des si cu sange. Vecinii ii sar in ajutor, dar starea lui se inrautateste. Vine, in sfarsit, Salvarea, insa asistenta medicala nu are alta solutie decat sa-l duca la spital. Medicul de garda il expediaza la alt spital, asa incat domnul Lazarescu, refuzat, mutat, ajunge intr-o stare fara iesire, din cauza adevaratului diagnostic, un cancer avansat.
Moartea domnului Lazarescu se transforma, incetul cu incetul, nu doar in personajul semantic revelator si semnificativ pentru un anumit mod de a gandi si de a actiona, dar si in salvatorul situatiilor, al oamenilor si al actiunii delirante in cautarea unei unitati spitalicesti, moral si profesional, adecvate. Efectul centrifug al povestirii nu poate scapa unui ochi atent. E ca si cum ai arunca o piatra intr-o apa linistita si se starneste un tsunami. O simpla criza de stomac - ce se va dovedi simptomul unei tumori - deschide o plaga cu mult mai larga si mai profunda. Cele opt spatii inchise in care va fi temporar amplasat bolnavul in acest "road movie" noctambulic, tembelizant, corespund altor parghii ale mortii, vizibile sau invizibile.
Ca si in "Marfa si banii" ori in scurt-metrajul "Un cartus de Kent si un pachet de cafea". Cristi Puiu este atent la aluviunile moraliste indirecte. De aceea, nici aici nu vom gasi articulatiile unor pledoarii teziste, insa spectatorul realizeaza impasul afectiv si social caruia domnul Lazarescu nu-i mai poate face fata, ca si diagnosticului necrutator. Singur, vaduv, cu o sora la Targu Mures si o fiica in Canada, el moare parasit de toti, poate nu si de aparatul de filmat, singurul caruia pacientul ii arunca o privire rugatoare.
Ceea ce stie regizorul cel mai bine consta in a asigura o ritmica sufocanta unui sentiment al mortii care ii atinge pe toti: de la vecini la medicii superficiali si aroganti si, astfel, la un intreg curcubeu de locuri si relatii nocturne. Cineastul pare a ne avertiza ca locuim cu totii sub aceeasi cupola, ca intr-un clopot intunecat, asteptand ca acizii mortii sa ne patrunda. Moartea individului, refuzata cu sange rece, este contrapusa mortii colective (accidentul rutier de la Saftica). O viziune personala si un univers omogen in terifianta lui acumulata progresiv si inevitabil, o cruzime de un realism ireprosabil. Dialogurile sunt remarcabile. Colorate de argouri care i-ar face sa roseasca pe spectatorii pudici, ele dau adesea un spectacol de un comic macabru fara asemanare in productiile romanesti. Desi cam lung, filmul se urmareste cu sufletul la gura, fiind unul dintre titlurile cele mai percutante din intregul festival.

---

Despre autor: