George Stanca - Din Parnas in Babilon

De curand, la o masa mai fistichie, cineva n-are stare si-mi zice ca, la nasterea mea, ursitoarele nu prea si-au facut datoria si am ramas cu gura necusuta. Nu mai tin minte bine ce-i spusesem, dar m-am facut ca nu pricep (ete ca poa€™ sa si tac). Dar cetateanul, pe care-l tratam indeobste cu titlul de cunostinta, se vede treaba ca ma luase de musteriu, ca nu ma slabeste. Razbunarea mea e crunta, caci imi vine in minte o poveste de primavara. ""Friends, lend me your ears"", as fi putut spune daca Shakespeare ar fi vrut sa fiu un fel de Marc Antoniu. Dar cum nu sunt, imi amintesc doar de o zi simpla, o zi minunata, in care visinul din curtea parintilor mei a deschis ochii si m-a privit cu mirarea unei petale. Intr-o astfel de zi, patrund usor timorat, dar fara sa las sa se intrevada, in casa poetului George Stanca. Ma las condus pana in camera de lucru, ticsita de carti si ziare, unde, cu spatele la zidul imaculat, din rame albe alaturate, cativa pictori au facut in sfarsit pace. O cafea de dimensiuni potrivite ma asteapta deja pe masa. ""Mi-am luat din Italia o masinuta de facut cafea la aburi"", imi explica, mandru, poetul. ""Daa€™ asta nu-i asa de tare, ca italienii fac o cafea de nu poti s-o bei. Te urci pe pereti in urmatoarele 10 minute. Eu am renuntat de mult. Acum beau cafea ca americanii, adica mai mult apa, si-i pun si lapte. Am luat exemplu de la un amic pictor care isi facea o astfel de cafea. O turna intr-o cana mare pe care o tinea langa el cand lucra. Dar nu stiu cum se face ca, intr-o zi, noua lui prietena, in loc de cafea la filtru, i-a facut expresso in ditamai stacana, de era omul sa faca infarct. Eu sunt mai prevazator. Incep ziua cu cafea cu lapte si dupa ora pranzului termin cu lapte cu cafea!"", zambeste si, uitandu-se la ceas, imi intinde canuta cu lapte pe care, sincer sa fiu, ma gandisem sa o cam iert azi.   Spalatul vaselor e o terapie

""Dar de curand am descoperit bucuria de a bea ceai. Iar cum taurii fac totul de-a valma si nu se mai satura, ca n-ai sa vezi un taur slabanog decat daca-i bolnav, am cumparat o gramada de soiuri, de la cele turcesti pana la cele chinezesti cu petale de trandafir, adica de la ceea ce se cheama cu adevarat ceai pana la ceea ce ar trebui mai bine sa numim fiertura de plante. Si cum sunt absolut intoxicat de marea literatura sud-americana, am inceput sa beau la un moment dat si ceai de matte, aromat si foarte tare. Ca sa aflu de la unul de prin partile locului ca se bea combinat cu votca! Pai, in ritmul asta, ar trebui s-o iau ca-n Ardeal. Cu litruta de dimineata. Asa ca am fost nevoit sa renunt. Dar nu stiu de ce, ceaiul asta se gaseste la noi sub numele de Ceai de Malta. Nu stiu ce traditie are bautul ceaiului acolo, poate influenta araba. Pe mine acolo m-au fascinat trei lucruri. Unul este ca, asa cum copiii la noi bat maidanul, acolo joaca polo prin golfulete. E ca un sport national. Apoi limba, o italo-araba cu niste sonoritati absolut speciale. Si ultimul, dar cu o poveste aproape de necrezut, este un personaj pe care l-am cunoscut si care trece drept regele inghetatei. Acest Joe Curran, prieten cu unul dintre baietii lui Kim Ir Sen, care a facut facultatea in Malta. La un moment dat, acest baiat i-a dus tatalui lui inghetata de la acest prieten. Povestea spune ca lui Kim Ir Sen i-a placut atat de mult, incat de fiecare data cand pleca acasa jumatate din avionul pus la dispozitia fiului lui era plin cu inghetata facuta de Joe Curran. ""Dar tangentele mele cu bucataria nu se rezuma la ceai si cafea!"", schimba subiectul gazda mea, inainte sa apuc sa pun vreo intrebare. ""Doua lucruri ador eu sa fac in bucatarie. Primul este, evident, gatitul. Cel de-al doilea, pe nedrept lasat la o parte de toti, este spalatul vaselor!"" Ce?! Nu-mi pot stapani uimirea, iar aflarea motivului precis, dar absolut precis, devine o necesitate aproape fizica! (ma rog, poate ca exagerez nitel, daa€™ trea€™ sa recunoasteti ca suna bine!) ""Pai, ce poate fi mai satisfacator decat o farfurie murdara, plina de grasime, pe care o aduci la curatenia deplina? Asta iti da sentimentul desavarsirii, si inca foarte repede. Nu-i asa? In plus, si cred ca asta vine o data cu varsta, am devenit un perfectionist. In ceea ce priveste gatitul, totul se invarteste in jurul unui diabet cu care m-a procopsit mama. E o boala mostenita pe cale materna, pe care, dupa ce am descoperit-o la mine, am aflat ca mai toti membrii familiei noastre pe aceasta linie au avut-o. Asa ca, adaugand la asta si o afectiune teribila pentru acel produs culinar care se cheama ciorba, m-am specializat. Si cum diabetul se spune, pe drept cuvant, ca e o boala boiereasca, pentru ca n-ai voie cartofi, fasole si paine cat mai putina, dar, in rest, carne aproape la discretie si cruditati, am gasit si calea de scapare fara sa ma privez de ceea ce-mi place mai mult. Am inventat ciorbele-combinatii, un fel de Babilon à la Stanca. Doar dero si sarma ghimpata nu bag in ciorba! In rest, orice! Iar eu cand zic ciorba, trebuie sa fie acra! Dar nu oricum, ci acrita cu zeama de varza, moare, cum ii zice in Ardeal. Apropo de Ardeal! Am descoperit la niste prieteni de acolo o bogatie de retete aproape nestiute, pe care nici eu, care sunt destul de umblat, nu le credeam posibile. Pai, cand merg la familia Cojocaru din Sebes, fara placinta de rubarba nu scapa de mine! Ma duceam pe la Alba-Iulia si, daca treceam pe la ei, uitam sa mai plec acasa. Dar si ei erau de vina. Ca sa ma atraga, imi spuneau doar ""Vino la noi, ca avem ciorba de ardei umpluti!"". Auzi tu! Ciorba de ardei umpluti!"" Mirare impartasita o data cu mine si de vreo cateva papile gustative proprii, mai mofturoase din fire. ""Dar, ca veni vorba, continua poetul George Stanca, sunt mandru ca am reusit sa ma las de doua lucruri din Ardeal: palinca si slanina. Acum, daca ciugulesc 30-50 de grame, e mare lucru. Alta data, asta era masa de baza! Tin minte ca eram pe vremuri prezentator de spectacole la ""Rapsodia Romana"" si in turnee eram mereu coleg de camera cu Mircea Vintila. El, inainte sa plecam, ma suna si-mi spunea: ""Vezi ca avem un turneu de doua saptamani. Ia si tu doi metri de slanina!"". Asa si faceam. Iar ajunsi in orasul unde aveam spectacol, el se trezea dis-de-dimineata, ca era si pe atunci un matinal, si cumpara ceapa si usturoi din piata. Cand se inapoia, ma trezea suav, ca avea boala diminutivelor, ""Gigica, am adus ceputa si usturoias"". ""Bine, eu dau slaninuta diseara"", ziceam eu, si ne puneam pe mancat de ne trosneau falcile."" Drumul meu de aici e gata trasat. Acasa via un bucatar fudul pe care-l stiu eu. Nu de alta, daa€™ sa-i mai dau peste nas!

---

Despre autor: