Un Woyzeck condamnat de la-nceput

"Woyzeck" al lui Georg Buchner e unul din marile texte ale modernitatii teatrale si primul care face din stirea de ziar un subiect central. Ultima piesa a lui Buchner, "Woyzeck", e povestea unui soldat prins in rotitele aneantizatoare ale sistemului cazon, intre Capitanul care crede in "activitate", in munca - unica functie a omului pe un pamant in care fiecare isi are locul bine stabilit, intr-o ierarhie imuabila de stapani si sclavi, si Doctorul fascinat de om ca "cel mai bun material" experimental. Un soldat care iubeste asa cum un om umil o face, si-si ucide iubita, mama fiului sau, cand ea-l insala cu vedeta garnizoanei.
Textului lui Buchner i-au dat ocol multi regizori remarcabili ai scenei romanesti, cei mai recenti fiind Tompa Gabor, care l-a montat la Bulandra, Radu Apostol, care l-a pus anul trecut, intr-o forma foarte disputata, la teatrul din Braila, si Mihai Maniutiu, a carui versiune a avut loc in urma cu o saptamana la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Ca de obicei in ultimele montari maniutiene, decorul (semnat de Mihai Constantin Ranin) e minimal - doua, simetrice si mobile, "pupitre de comanda" pentru instrumentele de tortura cu care se "delecteaza" Capitanul (Bacs Miklos) - figura macabra tutelara a universului concentrationar in care-si traieste drama Franz Woyzeck (Bogdan Zsolt) (si care preia mult din replicile si functia Doctorului - Biro Jozsef), si un "sistem" de capre primare de lemn care ajung sa construiasca, la un moment dat, un spatiu al ritualului (la fel cum se intampla si-n "Electra" lui Maniutiu de la Oradea). Costumele (realizate de Valentin Codoiu) sunt terne, gri (de altfel, in spectacolele recente ale regizorului singura "culoare" admisa in personaj e aur(i)ul), costume de lagar, de nebuni indobitociti intorsi la instinctele primare. Prins intre "activitatea" continua impusa de Capitan si vesnica rumegare de mazare (cu care e imprastiata scena) - tratamentul experimental al Doctorului, Woyzeck e la randu-i o fiinta pe cale de a-si pierde limbajul prin reducere la miscare (de altfel, "Woyzeck"-ul de la Cluj e in buna masura spectacolul Vavei Stefanescu, autoarea miscarii scenice, cheia primara sub care e conceput acesta). Iar Marie (Kezdi Imola) e un soi de Dora din "Nevrozele sexuale ale parintilor nostri": o inapoiata mintal, singura printre barbati, fascinata de contactul sexual.
Mizand, si de asta data, pe imaginea de grup, a "corului", o masa indistincta de neanderthalieni activati cerebral doar de sex si voyeurism (cea mai interesanta si emotionala scena e cea in care turma de masculi urmareste pe un ecran imens, de "drive-in", placerile carnale ale unicei femei dintre ei), Maniutiu face un personaj central din Tamburul Major, "celalalt barbat" din viata lui Marie, jucat de acelasi actor care-l interpreteaza pe Nebun (Hathazi Andras, de-o subtilitate si stapanire rar de vazut prin teatrul romanesc), intr-o retorica, si ea maniutiana, a Dublului, o masca a lui Ianus - a fortei si slabiciunii. La fel, de o retorica a reflexiei duble tine si utilizarea imaginilor video, prim-planuri care reiau, printr-un alt ochi, mai crud, dar mai rece, trairile liminare ale (anti)eroilor.
Singura - si marea - problema a spectacolului de la Teatrul Maghiar, altminteri proba a tehnicitatii si antrenamentului unei trupe de actori si a unui profesionalism al constructiei regizorale, e ca e o lectura mult, dar mult simplificata a textului buchnerian, presarata de simboluri puternice maniutiene (calutul de jucarie, roz-ros, pe care-si joaca Marie scena adulterului, e o varianta reciclata si resemantizata a aceluiasi obiect scenic din "Electra", de pilda). E o ducere pana la capat a intentiilor regizorului, nu si a posibilitatilor nici ale actorilor, nici, mai ales, ale textului, un spectacol bun, dar nu unul al tremurului.

---

Despre autor: