Le Pape se meurt, vive le Pape!

Cand incep sa scriu aceste randuri viata pamanteasca a Papei Ioan Paul al II-lea se apropie de sfarsit. Am deschis televizorul la pranz, pentru a asculta ultimele stiri de la Vatican. Vad multimea adunata in Piata San Pietro, atat de familiara si totusi atat de stranie acum, acoperita parca in valul agoniei. Intreaga noapte locuitorii Romei au privegheat la capataiul Sfantului Parinte, cu ochii atintiti spre cele doua fereste luminate de la etajul al treilea. La capatul celalalt al Europei, in Polonia, aproape nimeni n-a inchis ochii. Toate bisericile au ramas deschise, iar in fata palatului arhiepiscopal din Cracovia, acolo unde "Papa Wojtila" obisnuia sa se intalneasca si sa "stea la taifas duhovnicesc" cu compatriotii sai, o multime inlacrimata s-a rugat ore in sir. Prima rugaciune de Sabat a comunitatii evreiesti din Cracovia a fost facuta pentru Ioan Paul al II-lea, iar ziarele n-au scris despre altceva decat despre inceputul sfarsitului, astazi, sambata, 2 aprilie.
Le Pape se meurt, rosteste grav reporterul francez de la Vatican si fraza nu poate sa nu ma trimita cu gandul la titlul piesei ionesciene: Le Roi se meurt. De cateva zile Papa moare (prefer sa traduc asa decat, exact, "agonizeaza"), incapatanandu-se parca sa umple cu durata, cu un strop de eternitate pana si momentul tranzitoriu, infinitezimal al despartirii sufletului de trup. Cardinalul Ratzinger, creierul acestui pontificat fabulos, i-a facut ultima vizita: Papa a rezusit sa-si intredeschida ochii si sa schiteze un semn discret de adio. Aici am inchis televizorul gatuit de emotie.
L-am iubit pe Ioan Paul al II-lea mereu si acum, asteptandu-i Plecarea, simt ca o parte din mine "se meurt lentement". Imi amintesc de ziua cand mi-a fost dat sa-l vad de la numai trei sau patru metri, la Reims, in 1996, cu ocazia sarbatoririi a o mie cinci sute de ani de la botezul lui Clovis. Jumatatea frumoasa si civilizata, cinstita si curata a Frantei ii pregatise o primire cu adevarat crestineasca; cealalta jumatate a Frantei, atee si resentimentara, il apostrofa ca pe un bunicut senil si retrograd, somandu-l sa se intoarca urgent "in pivnitele Vaticanului". Papa Wojtyla n-a intors spatele nimanui, s-a rugat pentru toti laolalta, si pentru Franta buna, si pentru cea nebuna, dandu-le tuturor a intelege ca politica si cu el, Ca fait deux. Singura lui politica a fost si a ramas pana la capat rugaciunea. De putine ori am trait o experienta mai adanca decat aceea de la Reims. Secunda intalnirii mi-a ramas lipita de suflet. Intr-o pagina de jurnal scrisa "pe viu", notam: "E ca si cum l-as fi vazut pe un contemporan al lui Isus, pe cineva care i-a stat in preajma. A fost ca un fel de revelatie. Am simtit ca omul acela vine direct de la Cina cea de Taina. Vine sa transmita celor adunati acolo cuvintele pe care Iisus i le-a spus cu numai un ceas in urma".
Papa Ioan Paul al II-lea este, fara indoiala, "europeanul secolului XX", alaturi de Alexandr Soljenitan. Lumea noastra de astazi, complet diferita de lumea de acum treizeci de ani - cel putin in Europa, dar nu numai - este, fara indoiala, lumea lui Ioan Paul al II-lea si a lui Alexandr Soljenitan, adevaratii invingatori, pasinici, ai celui de-al doilea razboi mondial. Ar trebui sa ne punem, macar o data, intrebarea: cum ar fi aratat lumea daca Soljenitan nu s-ar fi vindecat de un cancer de colon, in chip absolut miraculos, fara nici o ingrijire medicala (se afla in domiciliu fortat) si daca o mana invizibila n-ar fi deviat cu cativa milimetri teava pistolului lui Ali Agca, indreptata spre Ioan Paul al II-lea, in ziua de 13 mai 1981? Doua miracole care ne tulbura si ne interpeleaza. Daca Rusul ar fi murit de cancer, in mijlocul stepei, la nici patruzeci de ani, cand nu scrisese nici una din cartile sale; daca Polonezul ar fi fost secerat pe loc de cele doua gloante ale lui Agca ma intreb daca Europa n-ar fi trait si astazi rupta in doua, fatarnica, pe de o parte, plina de puroi si suferinta, de cealalta. Cu siguranta ca da. In fond si la urma urmei, dupa ce trebuie "judecat" sau "cantarit" un om care si-a sfarsit misia pe pamant? Cred ca, in primul rand, dupa cantitatea de suferinta pe care, prin el, semenii sai au putut s-o evite. Cu cat raza de iradiere din jurul persoanei respective e mai mare cu atat mai numerosi sunt beneficiarii "actiunii lor de gratie". Ma gandesc la cantitatea de suferinta de care au avut parte generatiile bunicilor si parintilor mei si, punand-o alaturi de cantitea de suferinta de care am avut parte noi, cei nascuti o data cu primele carti ale lui Soljenitan si cu episcopatul lui Wojtila, realizez cat de fericiti, in fond, ne putem socoti si trebuie sa ne socotim.
Marea ingrijorare vine tocmai de aici, din umbra acestei fragile "fericiri". Am meritat-o oare, o meritam, stim sa o pretuim cu adevarat? Ce facem cu libertatea noastra ajunsa, iata, un cuvant stanjenitor, ba chiar uzat. Ce facem cu sufletele noastre de grija carora nu mai puteam acum cinsprezece ani? Am iesit din lumea lui Stalin, incetul cu incetul, ca dintr-un lung cosmar. Ne-am impiedicat de la primul pas. Am cazut, ne-am ridicat din nou. Din nou ne-am impiedicat. Apoi am plans arsi de lumina soarelui cu care nu eram obisnuiti. In fine, am descoperit lumea fireasca, lumea lui Ioan Paul al II-lea si a lui Soljenitan. Dar inca ezitam. Pentru ca dincolo de Cortina de fier, la Paris, la Londra, la Berlin multe voci, aspre, chiar taioase, critica lumea lui Ioan Paul al II-lea si a lui Soljenitan, considerand-o insuficient de libertina, insuficient de materialista si insuficient de atee. Intr-un cuvant, insuficient de suficienta siesi. Iar noi stam pe ganduri nestiind incotro s-o apucam si cui sa dam dreptate: lui Ioan Paul al II-lea sau Anticristului bonom?
Papa agonizeaza, iar eu scriu aceste randuri insufletit de agonia lui. Deschid un volum cu Scrisorile sale pontificale si recitesc, pentru treia a oara, astazi, sfarsitul uneia dintre ele, foarte calde, adresate batranilor, in toamna lui 1999: "Iube, Domine, me ad venire ("Porunceste-mi, Doamne, sa vin la Tine"): aceasta e dorinta cea mai adanca a inimii omenesti, chiar daca ea n-o stie. Cand va veni clipa trecerii definitive, ajuta-ne sa o infruntam cu sufletul senin, fara nici o parere de rau dupa ce vom lasa in urma."
Imi ridic apoi ochii spre ciresul din fata ferestrei inflorit asta noapte, chiar in noaptea privegherii! Un haiku spune ca pomii se roaga inflorind. Asa se roaga pomii; eu incerc sa ma rog scriind. Clopotele purtand vestea buna vor bate curand, iar din asteptarea noastra se va ivi un nou inceput.

---

Despre autor: