Ioan Lacusta si "lumea de pe margine"

Ioan Lacusta (n. 15 sept. 1948) este un prozator tacut si nu foarte productiv (a publicat, totusi, pana acum sase volume) in raport cu colegii sai de generatie, "optzecistii". Citeste, paralel, ziarele din secolul al XX-lea si transcrie micile si marile evenimente (mai ales micile) care, puse la un loc, alcatuiesc o cronica foarte instructiva a societatii romanesti. Este un om, cum ziceam, deloc zgomotos, cu trupul bine cladit si cu privirea impaciuitorista. Cand se decide sa vorbeasca intr-un grup de scriitori, se roseste si isi gaseste cu dificultate vorbele, mai totdeauna bune si drepte... Nu l-am auzit niciodata barfindu-si colegii, lucru rar la meridianul nostru. Nu vorbeste, de asemenea, despre proiectele sale literare (fapt, iarasi, surprinzator) si, cand iti ofera noua lui carte, se scuza de trei ori si isi cere iertare de patru ori pentru indrazneala.
L-am simpatizat de cand i-am citit si i-am comentat (favorabil) primele scrieri. Apartenenta sa la generatia optzecista (generatie, cum se stie, textualizanta, postmodernista, adversara a realismului de tip traditional) este pur afectiva si fatal biologica. N-a abandonat in epica sa scriitura aventurii in favoarea aventurii scriiturii, cum au facut colegii sai de generatie. Se aseamana din acest punct de vedere cu Tudor Dumitru Savu, un excelent prozator fantastic in linia Dino Buzzati. Deosebirea dintre ei este, totusi, importanta. Ioan Lacusta face o proza de observatie a lumii de margine, cum ii zice el undeva, in stil Cehov. Un Cehov, am scris altadata, trecut prin spatiul imaginar al lui I.L. Caragiale, eliminand din el cruzimile ironiei. In Calendarul de nisip, romanul din 1990, prozatorul isi lua adio, am avut impresia, de la conventiile postmodernismului, ca si alti prozatori optzecisti, cum ar fi, de pilda, Nicolae Iliescu si George Cusnarencu, orientandu-se spre alte modele.
In cartea aparuta recent, Dupa vanzare, Ioan Lacusta anunta oficial divortul lui de postmodernism: "imi sunt straine teoriile despre scris; mai ales nu pot intelege in ruptul capului ce-i cu postmodernismul asta. De ce-i mare fala sa fii postmodern? Sau, dimpotriva, pentru ce-i condamnabil? Nu ascundem, de fapt, sub un cuvant, un sir de neputinte?" (pag. 90). Postmodernismul nu-i, adevarat, o fala in sine, nu-i nici ceva condamnabil. Este doar un stil literar bazat pe un sir de conventii si, acolo unde este cazul, pe o conceptie despre lume. Prozatorii optzecisti au facut din postmodernism o tehnica epica bazata pe confuzia (voita, programatica) dintre text si existenta, sacrificand naratiunea in favoarea metanaratiunii (in termeni de specialitate: autoreferentialitatea). In unele situatii au reusit, in altele au inceput sa se repete, devenind captivi unui scenariu epic (acela folosit si de prozatorii din "scoala de la Targoviste", indeosebi de Mircea Horia Simionescu) care, de la un punct, nu mai comunica nimic esential despre omul care scrie si nici despre ceea ce scrie.
In Dupa vanzare, naratorul lui Ioan Lacusta vorbeste despre romanul pe care il scrie, dar tema romanului nu este prioritara in naratiune. Naratorul are alte nelinisti, de ordin existential. Este scriitor, traieste la oras, citeste presa si este indignat de "hardaiele de elogii" aduse puterii comuniste, nu-i multumit de sine, are un complex al modestiei ("si, eram unul dintre cei mai neinsemnati"), in fine, naratorul lui Lacusta (Ipolit?) se intoarce in satul in care a trait mama lui si deapana, acum, amintiri. Sau, cum spune un alt personaj, "inventeaza amintiri". Reale sau fictive, amintirile reusesc sa reconstituie o atmosfera si "o lume de margine". Adolescent, naratorul viseaza femei, se masturbeaza, citeste carti, fabuleaza si cauta o mare iubire care fuge tot timpul de el... Sau el, naratorul dominat de reverii sexuale, fuge de ea. Un sir lung de nume feminine trece prin aceste insemnari care amesteca memorialistica deghizata cu jurnalul naratorului / personajului si fictiunea propriu zisa: Aliona, Fineta, Argentina, Rioara, Sonora, Masa, Farmelia, Anemona, Garofita etc. ...
Doua dintre ele au o identitate epica mai precisa: Masa si Rioara. Masa este o haimana pistruiata, obraznica si permisiva, usor psihopata. Naratorul concupiscent si rusinos o intalneste in tren si "se alcatuieste" cu ea, cum ar zice Sadoveanu, intr-o gara din Baragan sau din Dobrogea, nu mai stiu bine. Rioara este iubirea de tinerete neimplinita si pastrata, ca o otrava dulce, in memoria sentimentala a naratorului. Cand o reintalneste, la 55 de ani, Rioara este bolnava de cancer si se pregateste sa moara. Pagini bune de evocare, poezie discreta (poezia iubirilor ce pier). Cand se vad ultima oara, femeia ii spune "Ai sa ma uiti asa, ca o oboseala (...) Te las cu frica ta. Ce-ai sa te faci?". Barbatul nu are replica, sufera in tacere si se cufunda intr-o tristete grea si durabila. Pe celelalte, personajul lui Lacusta le priveste de departe si le cuprinde cu imaginatia lui sloboda. Se va vedea de indata cat de sloboda. Mai inainte sa spunem ca aceste amintiri "fictionate" impun cateva personaje: vie, prin limbajul ei, este Marita Vacarita, tip de femeie rurala necajita si dura, trecuta prin multe... Un altul, Grecu, sta la inchisoare degeaba si vrea sa stie cine l-a turnat. Asteptare inutila. Moare fara sa afle. Naratorul vinde casa parinteasca si paraseste satul pe care il populeaza, acum, cu fantasmele sale... Este tema reala a romanului: disparitia lumii taranesti...
Prozatorul asociaza acestei teme grave un jurnal sexual, jurnalul Caimacanului, nume conventional pentru un organ care nu poate fi citat intr-un articol. Prozatorul rusinos, bland, complexat de modestia lui, isi da drumul aici la gura. Ce urmeaza este de spaima: un sir de povestiri mascaroase intr-un limbaj secret, in stil fals cronicaresc... Cine cauta asemenea basme in gen "Decameron" poate fi satisfacut. Caimacanul, sprijinit moral pe o propozitie din Cicero ("Virtutile sunt inseparabile de placeri"), ii ofera o galerie bogata de intamplari naprasnice si aluzii brutal sexuale bine aduse din condei. Atat de bine incat cititorul sa inteleaga ce face acest insatiabil Cassanova valah cu Anemonele lui... Romanul este remarcabil, mai putin reflectiile politice si morale (insuficient personalizate) din interior.

---

Despre autor: