Revine Sartre?

Parizian exilat in frigurile berlineze, chiar ma intrebam ce-o mai fi nou prin capitala Frantei. N-a fost nevoie sa-mi mai deranjez prietenii si nici sa frunzaresc revistele frantuzesti, pentru ca prima pagina a ziarului Ziua de sambata trecuta continea chintesenta actualitatilor din Hexagon: "Jean-Paul Sartre revine", anunta triumfator editorialul lui Eugen Simion. Drept sa spun, vestea m-a mai lecuit oleaca de nostalgia orasului de care ma leaga atat de multe.
Pe de-alta parte, n-am avut niciodata impresia ca Sartre ar fi fost uitat, ostracizat sau pus la index. Revine Sartre? Dar pana acuma unde a fost? Eu unul am dat de el la tot pasul: in manualele scolare, in amfiteatrele universitare, in dezbaterile intelectuale si chiar in prospectele Scolii Normale Superioare (de parca n-ar fi alti normalieni mai stimabili!). Singurul lucru nou este exploatarea comerciala a unei cifre rotunde: o suta de ani de la nastere. Cu alte cuvinte, anul acesta mutra lui e chiar peste tot de ti se face, vorba ceea, "la nausée".
Nu contest, Sartre a fost un fenomen. Opera lui literara este, dupa mine, cu adevarat remarcabila. Asa cum spunea Thomas Mann despre Bertolt Brecht, "das Ungeheuer hat Talent" ("are talent monstrul"). Recitesc mereu cu mare placere romanele si piesele lui de teatru. A fost, fara indoiala, unul dintre scriitorii de frunte ai Frantei secolului trecut. Ca dramaturg, un Montherlant ii este net superior, iar ca romancier Mauriac, de pilda, sta mult deasupra lui. Dar, pentru a imprumuta o celebra imagine platoniciana, Sartre este ca un campion la pentatlon: mai slab in fiecare din cele cinci sporturi luate separat, o veritabila forta, insa, daca le consideram pe toate impreuna. Or, Sartre era, intr-adevar, si filozof, si dramaturg, si romancier, si eseist, si ziarist, si activist politic, si..., si..., si... E cazul insa sa facem proba de discernamant si sa ramanem imuni la orice transfer de credibilitate. Cu alte cuvinte, valoarea operei literare n-are cum sa scuze iresponsabilitatea pozitiilor politice. Cat despre "Fiinta si neantul", marele op filozofic al lui Sartre, imi vine in minte vorba lui Chamfort: "La clarté est la sincérité des philosophes".
Acesta este, de fapt, nodul problemei: lipsa de "sinceritate", adica, pentru a utiliza un termen sartrian, "reaua credinta". Sartre a fost un spirit stralucit, dar fals. Nu spun asta pentru ca ma situez ideologic in tabara opusa, liberala si conservatoare. Spirite false exista in tot felul de curente filozofice si politice. Este, dimpotriva, o maniera de a-l situa intr-un context, de a-i relativiza, deci, culpa.
El era, sa n-o uitam, normalian. Scoala Normala Superioara este unul dintre cele mai formidabile locuri de antrenament intelectual. Dar, asa cum am vazut-o si la alti colegi, ea nu e straina de anumite riscuri. Unul dintre ele e legat de natura retorica, as zice chiar sofistica, a pregatirii faimosului concurs de intrare. Un normalian este, in principiu, capabil sa vorbeasca in mod plauzibil despre orice subiect din domeniul larg al umanioarelor. Or, tocmai asta promitea Hippias, celebrul sofist peloponesiac. Iar educatia normaliana implica, mutatis mutandis, acelasi tip de riscuri pe care le includea si educatia sofistica. Nici una, nici alta nu sunt modele paideice unitare. Exista normalieni de toate soiurile, dupa cum elevii sofistilor au putut-o lua in directii foarte diferite in secolele V si IV inainte de Hristos. Nu e mai putin adevarat ca, asa cum spunea Platon in mod aproape obsesiv, o anumita patologie morala si intelectuala se leaga intr-adevar de invatatura sofistilor. Tot asa, Sartre este reprezentantul si totodata victima cea mai de seama a unei maladii a spiritului care combina stralucirea retorica in expunere, facilitatea sofistica in argumentare si minciuna ideologica in comportamentul politic. Iar din acest punct de vedere, el va fi chiar mereu un caz predilect de studiu, cam ca ilotul beat pentru spartani.
Din punctul meu de vedere, Sartre este un "normalien qui a mal tourné". Nu e nici primul, nici ultimul. Dar in vreme ce Robert Brasillach a sfarsit in fata plutonului de executie, Sartre a fost obiectul unei sacralizari aberante. Este, poate, un semn ca omul modern nu poate trai fara idoli. Un alt exemplu in alt registru este cultul pentru Che Guevara, omul cel mai extraordinar pe care-l intalnise Sartre, dupa spusele lui (halal!). De aceea nu e rau sa ne inarmam cu faimosul ciocanel al lui Nietzsche: nu atat pentru a zdrobi idolii, cat pentru a stabili goliciunea lor interioara. Iar pentru a sfarsi printr-o metafora muzicala, statuia lui Sartre nu suna urat, dar suna fals.

---

Despre autor: