Partinitor cu Rusia?

Un prieten occidental mi-a impartasit nedumerirea fata de motivele care ma fac sa menajez Rusia in analizele mele politice. O asemenea remarca vadeste miopii si prejudecati similare celor fundamentand acuza ca as fi americano-sceptic pentru ca sunt euro-entuziast. Cu ani in urma unii europeni ma suspectau de excese transatlanticiste intrucat lansasem parteneriatul strategic romano-american.
Sunt un admirator al societatii americane nu pentru ca SUA sunt unica superputere din zorii globalizarii ci pentru ca visul american ofera cel mai potrivit model pentru ordinea globala iar forta americana poate constitui cea mai buna garantie pentru stabilitatea si durabilitatea acestei ordini. De aceea am fost si raman partizanul parteneriatului strategic romano-american. Tot de aceea, insa, ma ingrijoreaza emergenta nationalismului american care se manifesta prin politica neo-conservatoare a Washingtonului. America s-a globalizat inaintea Europei - si pe o atare baza a contribuit la democratizarea relatiilor internationale - ca sa alunece spre nationalism tocmai cand Europa descopera virtutile solidaritatii si subsidiaritatii globale.
Pentru Romania alianta cu SUA nu are, insa, sens in afara si in lipsa unei Europe puternice, adica a unei Europe politice. In epoca globalizarii integrarea regionala si contiguitatea teritoriala isi maresc semnificatia pentru dinamica si echilibrul intern al ordinii mondiale. Or America, in ciuda tehnologiei ultraperformante de care dispune, este prea departe de Romania. Aceasta se integreaza in UE si se invecineaza cu Rusia.
Depasirea asimetriilor de putere si de eficienta intre cele doua maluri ale Atlanticului este importanta pentru Romania, ca baza pentru mentinerea SUA in postura de actor european fara ca aceasta sa induca tensiuni transatlantice. Consolidarea Europei unite este, insa, obiectiv necesara si Americii, cel putin spre a imparti mai bine povara mentinerii securitatii si stabilitatii globale. Dintr-o astfel de perspectiva interesele strategice ale Romaniei, SUA si Europei coincid. Este o ineptie, deci, sa crezi ca poti demonstra americanofilia pozand in eurosceptic sau invers, sa incerci a proba eurofidelitatea exhiband antiamericanismul.
Cat priveste Rusia, ea a constituit (alaturi de, dar mai mult decat Ungaria) una din sursele de teama care au alimentat gandirea diplomatiei romanesti de la nasterea Romaniei moderne. Nu este nimic genetic, insa, in confruntarea ruso-romana; deci, nimic inevitabil. De la un moment dat, istoria Marii Rusii s-a ciocnit de geografia micii Romanii. Drumul Rusiei spre destinul european si mondial trecea prin curtea romaneasca. Pentru ca aceasta sa nu se mai intample este nevoie ca Rusia sa fie mai democrata sau sa fie mai departe (sau amandoua). A treia cale, respectiv implicarea Rusiei in problemele sale interne intr-atat incat sa nu mai aiba timp de vecini, este o iluzie. Marile puteri stiu intotdeauna sa exporte vecinilor problemele interne.
Pornind de la increderea in ideea securitatii democratice, Romania este vital interesata, asadar, in democratizarea Rusiei. Integrarea Rusiei cu un rol demn in ordinea europeana, euro-atlantica si globala, este atat premisa cat si consecinta unei asemenea democratizari. Dimpotriva, izolarea Rusiei nu este numai imposibila dar si contraproductiva intrucat ea incurajeaza autoritarismul intern facandu-l acceptabil pentru o societate crescuta oricum in traditia lui. Intreaga istorie ne arata cum stoarcerea furunculului rus nu a dus decat la adancirea infectiei si, in cele din urma, la septicemie. Buboiul trebuie lasat sa coaca, sa se sparga si sa se vindece singur.
Intrucat democratizarea organica a uriasei si conservatoarei societati ruse este un proces secular iar democratizarea de sus in jos nu se poate realiza decat prin metode autoritare care repugna Occidentului, unii socotesc preferabila solutia modificarii geografiei rusesti prin impingerea statului rus inspre Urali si izolarea sa in carantina euro-asiatica. De aici strategia valului oranj care sa acopere Ucraina, Moldova, Belarusul, Caucazul si republicile central asiatice, eventual in conjunctie cu un tsunami galben ajuns in Siberia dinspre China si Japonia. In principiu, Romania nu este dezavantajata de o asemenea abordare. Totul este ca ea sa fie realista. Altminteri, ca tara mica si de prima linie, Romania va lua in piept socul reactiei ruse. Or, sunt toate motivele sa credem - inclusiv bazandu-ne pe precedentele istorice - ca dupa o perioada de pasivitate fatalista si dupa esecul politicii de asociere cu Occidentul, Rusia va reactiona cu o eficienta combinatie de violenta si siretenie. Dupa cum avem motive sa anticipam ca, in fata contraofensivei ruse, SUA si UE, mai ales atata timp cat asimetriile de putere si resurse le vor mentine in dezbinare, vor fi obligate la recul.
Cu experienta sa de supravietuire in vecinatatea mai multor imperii rivale si ca natiune tinuta sa raspunda marilor sfidari geo-politice folosind resurse putine, Romania nu are cum recomanda decat politica integrarii si angajarii Rusiei, garantata prin forta dreptului iar nu politica ingradirii si impingerii inapoi, bazata pe dreptul fortei; ceea ce nu exclude vigilenta si spiritul critic. Pe o atare linie, interesele vitale ale Romaniei, care nu trec de Nistru si de Marea Neagra, sunt obiectiv mai convergente cu cele ale Rusiei decat s-ar crede. Integrarea vecinilor Rusiei aflati la estul acestei linii (care coincide, in mare, cu hotarul UE si NATO) in structuri federale sau confederale deschise economic dar nealiniate politic si militar, pare mai fiabila decat jocul de suma nula.
O regula care asigura succesul drumetiilor in spatiul periculos al inaltimilor montane prescrie stabilirea ritmului de mers dupa pasul celui mai slab membru al grupului de alpinisti. Daca alianta strategica romano-americana are un rol de jucat in raporturile dintre Rusia si SUA, vigoarea actiunii celor din urma trebuie dimensionata dupa suflul Bucurestiului. Altfel unul dintre parteneri nu va mai apuca ceasul victoriei; daca acesta va bate vreodata.

---

Despre autor: