Marturia unei pere

Vechi de mii de ani, perele au facut deliciul regilor si al oamenilor simpli, deopotriva. Mai verzi sau dimpotriva coapte si suculente, perele s-au dovedit a fi potrivite pentru orice desert. Ca si marul, au fost printre primii pomi pe care oamenii i-au domesticit. Dar eu nu am sa va vorbesc despre cat de batrani sunt acesti pomi. Eu am sa va povestesc despre un par, acel par care cu umbra lui a mangaiat fruntea plina de sudoare a patru generatii. Parul acesta, care acum are scoarta batrana si plina de riduri, a fost primul arbore pe care strabunicii mei l-au plantat in curtea casei. Ma uit de fiecare data la el cu mandrie, cu respect, dar si cu un pic de ciuda pentru cate a vegheat el. De multe ori, in copilarie, cand imi petreceam vacantele la bunici, stateam pe treptele verandei si il admiram. La inceput nu stiam prea multe despre el si ma intrebam de ce nu il taie bunica. Pere prea mari nu mai facea si la cea mai mica furtuna ii cadeau crengile. ""Eu acolo l-am pomenit de cand ma stiu. Are mai bine de o suta de ani!""

SCENARII. Atunci, m-am gandit, copil fiind, ca parul acela trebuie sa aiba viata. In atatia ani credeam eu, a prins si radacini si suflet. L-au sapat atatea maini si l-au ingrijit atat de bine incat s-a atasat de curtea noastra si nu a vrut sa moara. Peste ani, mintea mea adolescentina crea fara sa vrea tot felul de scenarii. Poate sub pomul asta aflat nu departe de poarta gospodariei, strabunicul i-a furat primul sarut strabunicii si mai apoi dupa zeci de ani, fiul lor cel mai mic, bunicul meu, a reusit sa-i fure o sarutare bunicii mele. Inventam povesti romantice, cu hore in mijlocul satului si nopti intregi petrecute la sezatoare, cu priviri oachese aruncate de strabunica din spatele fuiorului. Si anii au trecut, si sub acel par mama si-a facut prima fotografie in rochie de mireasa. Rasfoind albumul si ascultand povestile din tinerete ale bunicii, mi-am dorit sa am parte si eu de o astfel de traire. Numai ca parul era acolo, iar viata mea departe de el, intr-un oras agitat care nu avea timp sa il asculte depanandu-si amintirile. Intr-o toamna, parul batran a facut niste fructe mari si atat de suculente incat nu ne venea sa credem. Am luat cu mine cateva fructe, cu gandul ca ma vor ajuta prin gustul lor sa il farmec pe barbatul iubit, sa scriu o poveste, ca aceea pe care o ocrotise pomul din curtea de la tara. Asa ca am pregatit o delicatesa. O stiam de la bunica. Poate a fost reteta cu care l-a cucerit pe bunicul.

SECRETUL. Mi-a zis asa: ""Ai nevoie de doua pere. Nici prea mari, nici prea mici, nici prea tari, nici prea zemoase. Le fierbi intr-o oala cu un litru de apa, in care mai pui un pahar cu vin alb, patru linguri cu zahar, cateva picaturi de esenta de vanilie si o felie de lamaie"". (Cate arome!, ma gandeam eu notand in graba reteta.) ""Fierbi toate astea vreo jumatate de ora, dupa care le lasi la frigider pana a doua zi, cu tot cu zeama. Dupa aceea, decojesti perele si le cureti de seminte. Dar sa faci din partea de jos a fructului si sa alegi perele cu codita."" Nu am gustat niciodata din acest desert. Mi-a spus ca l-a facut o singura data. Apoi, m-a invatat cum sa aranjez para pe farfurie daca vreau ca efectul sa fie cel dorit. Pe marginea farfuriei, ""insiri niste sos de fructe"", iar deasupra, atasata de coada perei ""asezi, dar sa para salbatic, niste zahar caramelizat"". Aici era secretul, ma gandeam eu. ""Intr-un ibric pui putina glucoza, zahar, le lasi la fiert 20 de minute, apoi cand este ca o pasta, nici rece, nici calda, modelezi zaharul asa cum doresti"". Am ascultat sfaturile, am pregatit desertul, si daca parul va ramane acolo unde este astazi, le va povesti nepotilor mei, cum eu am facut prima fotografie de la nunta chiar sub crengile lui.

CEL DINTAI POM

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe