Chipul mortii

In Romania, procesul comunismului a existat doar la modul declarativ. In momentul in care aceasta sintagma era lansata, fondurile de documente reunite in ceea ce am putea numi, cu un termen generic, arhivele comunismului, erau deja dispersate in custodia mai multor institutii. Acestea au fost investite, la scurt timp dupa caderea regimului Ceausescu, printr-o discreta Hotarare de guvern 1134 din 1990 cu preluarea unei mari parti a acestor arhive, iar apoi aceasta preluare s-a petrecut pur si simplu discret, prin ordine telefonice. In aceste conditii, stabilirea unui numar exact al victimelor persecutiilor comuniste ramane, din nefericire, inca aproximabila la nivelul ei minim. Acest fapt se datoreaza, in special, mentinerii in Romania intr-un regim daca nu secret, macar discret a arhivelor fostului regim comunist. Ceea ce nu a fost un accident birocratic, ci o expresie a vointei politice. Cei care au preluat puterea au privit inca din primele zile ale lui 1990, cu vadita precautie, orice ingerinta publica in aceaste documente, care au fost puse sub control militar si uneori evacuate din localurile anterioare de detinere. In conditiile date, nu numai ca nu s-a putut vorbi de un proces al comunismului - caci, cum sa faci un proces fara probe? - ci pana si numarul victimelor a fost (si continua sa fie, in Romania anului 2005), un secret de stat.
Documentele Partidului Comunist si ale Securitatii au fost reindosariate cu mentiunea "Strict Secret", de ofiteri ai institutiilor care le-au preluat. Pe langa dispozitiile telefonice in baza carora s-a operat secretizarea acestor documente (si un exemplu in acest sens este cea data de Alexandru Barladeanu cu privire la secretizarea Arhivei CC al PCR), Hotararea de Guvern 1134 din 19 octombrie 1990, privind preluarea de la Serviciul Roman de Informatii a unor dosare penale de catre Ministerul Justitiei si Procuratura Generala, a dus la dizlocarea unor parti substantiale din arhiva fostei Securitati. Operatiunea a fost facuta cu discretie, iar Hotararea 1134 a fost publicata abia dupa doi ani, cand operatiunea era de mult incheiata. Fara a intra in detaliile ratiunilor care au stat la baza acestei actiuni de dispersare, remarc doar ca ea a facut si continua sa faca extrem de dificila cercetarea trecutului comunist al Romaniei si in mod direct stabilirea numarului exact al victimelor comunismului. Documentele de interes in acest sens sunt, in momentul de fata, in custodia a sase institutii: Serviciul Roman de Informatii, Ministerul Apararii, Ministerul de Interne, Ministerul Justitiei, Serviciul de Informatii Externe si Ministerul Public. Ele ascund, inca, cifra exacta a victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, am pus cap la cap dovezile, pentru a arata cat de mult s-a intins, in anii comunismului, chipul mortii asupra Romaniei.
Serviciul Roman de Informatii
Aceasta institutie nu a avansat niciodata cifre oficiale privind numarul victimelor represiunii, pretextand ca "nu are nici o legatura cu activitatile fostei Securitati", desi detine de la infiintare o mare parte a arhivei acesteia. Totusi, in arhivele Securitatii am depistat o statistica din anul 1959, intocmita de Serviciul C, si aceasta partiala, care priveste numai numarul celor condamnati de catre organele de cercetare penala ale institutiei - nu si al celor care au fost retinuti, unii peste un deceniu, pentru "cercetari" nefinalizate, in unele cazuri, prin trimiterea in judecata, ci printr-o masura socotita "mai blanda", de trimiterea in lagare de munca si apoi in domiciliu obligatoriu. Sau a deportatilor, ori a celor cu "domiciliu obligatoriu". Oricum, aceasta statistica prezinta, deci, in 1959 53.170 persoane. Din 1959 pana in 1989, aveau sa mai treaca treizeci de ani.
Ministerul Apararii Nationale
Preluata initial de Armata sub pretextul "protejarii" ei, arhiva fostului partid comunist a fost predata Arhivelor Nationale abia dupa ce complexul de masuri restrictive al accesului la arhivele comunismului a fost legalizat prin Legea Arhivelor Nationale, din aprilie 1996. Dorinta fostei puteri de a camufla trecutul comunist a fost de altfel exprimata si de faptul ca desfiintarea PCR nu a fost niciodata legiferata, tocmai pentru a nu se pune public problema succesiunii si a celor abilitati sa gestioneze aceasta succesiune, in care arhivele ocupau un loc deosebit de important, prin capitalul lor de informatii. Tocmai de aceea, o data intrate din primele luni ale anului 1990 in stapinirea M.Ap.N., arhivele cele mai importante ale partidului comunist au fost reindosariate in cadrul Biroului Documente Secrete.
Adoptarea Legii Arhivelor Nationale nu a schimbat prea mult situatia, iar accesul la fondurile arhivistice de interes pentru istoria comunismului a ramas limitat. Ceea ce s-a realizat prin trecerea arhivei fostului Comitet Central al PCR din custodia Biroului Documente Secrete al Armatei in cea a Arhivelor Nationale a fost, practic, pina azi, doar o "descarcare de gestiune" a Ministerului Apararii in sarcina celui de Interne. Paienjenisul de interdictii stipulat de legea Arhivelor Nationale, propusa de directorul arhivelor de atunci (de altfel, un distins istoric, specialist tocmai in istorie contemporana) si votata in 2 aprilie 1996, prelungea practic secretizarea, facand imposibil un acces de fapt si de drept la arhivele partidului comunist.
Ministerul Justitiei
In urma HG 1134, Ministerul Justitiei are in pastrare "dosarele trimise anterior fostelor organe de securitate (...) referitoare la persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau interdictii domiciliare pe baza unor decizii administrative", iar Ministerul Public (Parchetul General) detine "dosarele in care urmarirea penala a fost intreprinsa de fostele organe de securitate si in care s-a hotarat ca persoanele cercetate sa nu fie trimise in instanta". Prima categorie de documente se pastreaza in arhiva de la Cernica, iar cele din custodia Ministerului Public se afla la arhivele Tribunalelor Militare Teritoriale Bucuresti, Cluj si Iasi. Pe categorii de dosare, situatia cantitativa se prezenta, la finele anului 2000, astfel: a) 300.000 volume privesc 120.000 cauze penale, prin care au fost condamnate 250.000 persoane; b) in cazul pedepselor admisnistrative, se pastreaza 80.000 decizii de internari in colonii de munca si se pot documenta 173.000 cazuri de deportari si fixari de domiciliu obligatoriu. Aceste documente se pastreaza in arhiva de la Cernica. Lor li se adauga circa 2400 dosare aflate la Parchetul General, pentru utilizarea lor in elaborarea unor recursuri in anulare. De asemenea, prin aceeasi hotarare, Procuratura Generala a preluat dosarele in care Securitatea nu a pronuntat sau solicitat condamnari, dar persoanele respective au fost retinute si anchetate, unele ani de zile. Conform legii, termenul de pastrare a acestor acte judiciare este de zece ani - astfel ca numarul acestei categorii de victime nu poate fi precizat, pentru ca dosarele au fost "legal" distruse. Un alt fond arhivistic important aflat la Ministerul Justitiei este cel al Directiei Generale a Penitenciarelor, care este depozitat la Jilava, in subsolul Spitalului penitenciar (cea mai mare parte), cat si la penitenciarele din teritoriu, utilizate in trecut ca locuri de detentie pentru detinuti politici. Aceste arhive sunt practic inaccesibile, desi, de pilda, in subsolul Spitalului Jilava se afla, in conditii insalubre, una dintre cele mai impresionante surse arhivistice pentru cunoasterea rezistentei in inchisori - inclusiv, de pilda, registrele cu detinutii condamnati la moarte si procesele verbale ale executiilor. In 2000, nici una dintre aceste arhive nu era prelucrata arhivistic si nu beneficia de un inventar.
Serviciul de Informatii Externe
Acest serviciu nu a prezentat niciodata public documente privind activitatea de politie politica a DIE (CIE), desi aceasta este documentata prin tentativele (inclusiv reusitele) unor atentate asupra emigrantilor "incomozi" regimului, acte de rapire, instigare si participare la acte teroriste. Unele dintre acestea sunt de multa vreme de notorietate (precum colaborarea cu teroristul Carlos), dar nu au fost oficial asumate.
Ministerul de Interne
UM 0962, Unitatea de contrainformatii a MI, fosta UM 0215, a fost creata de fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu la inceputul lunii februarie 1990 si a preluat prin mijloace ilegale fosta arhiva a Securitatii Municipiului Bucuresti. O parte a acestei arhive a fost transferata in preajma alegerilor din 1996 la Fundatia pentru Democratie in Romania, fundatie a PDSR, condusa ulterior chiar de fostul vicepremier. Nici un document din arhiva fostei SMB, unitate de elita a Securitatii, nu este accesibil - decat atunci cand este "pus la dispozitia presei" ca urmare a interesului politic al fostilor securisti si al protectorilor lor politici.
Secretele de stat din ziua de azi
Practic, in spatele usilor zavorate ale acestor institutii se ascund crimele si abuzurile fostului regim - autorii, dar si victimele, stiute, cele mai multe, de propria suferinta. Dramele sunt numeroase; si le enumar acum pe cele mai putin spectaculoase - nu ale cele ale condamnatilor "cu acte", ale marilor drame traite de condamnatii politici, ci pe cele ale "administrativilor". Despre deportari si stabilirea domiciliului obligatoriu, actiuni de care fosta Securitate (sau fostii securisti) nu au prea multe "de spus", intrucat nu se considera implicati, exista documente sugestive. Prima actiune in forta s-a plasat in zona de granita cu Iugoslavia, in noaptea de Rusalii (17 spre 18 iunie 1951), cand s-a declansat o vasta operatiune de deportare, careia i-au cazut victime 10.099 familii, cu un numar total de 43.891 persoane. Au fost urcati in trenuri si lasati in campia goala a Baraganului, fara de nimic. Avusesera dreptul sa-si ia cu ei un numar restrins de bunuri, casele si inventarul ramas fiind predate unor "colective de primire formate din delegati ai Ministerului Agriculturii si ai Sfaturilor Populare". Echipele mixte care au actionat in teren au fost formate din activisti de partid, militieni, securisti si militari din trupele de Securitate. Operatiunea s-a desfasurat "fara incidente grave si fara a se intampina rezistenta". Cazuri deosebite sunt totusi semnalate: "cetateanul Pater Matei din com. Gelu s-a spanzurat, cateva ore dupa ce i s-a pus in vedere ca trebuie sa paraseasca localitatea". Dar cele mai mari traume le-a lasat deportarea asupra celor mici: "Copil fiind, nu am avut nici o jucarie. Aveam sapte ani cand am vazut cea dintai papusa"; "Eram in clasa a VI-a cand am mancat pentru prima oara ciocolata", povestesc in zilele noastre copiii deportatilor. Lupta de clasa nu a tinut cont de varsta: cel mai "tanar" de pe liste avea doar cateva zile, iar cel mai in varsta trecuse de 90 de ani.
In numeroase cazuri, ofiterii Securitatii nu reuseau, cu toate eforturile, sa adune dovezi pentru condamnarea celor suspectati prin simpla lor apartenenta la categorii sociale socotite "dusmanoase". Intrucat nu puteau fi luate masuri represive impotriva lor in baza Codului Penal sau a unor legi publice, iar deportarea si fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potentialul pericol reprezentat pentru regim de persoanele respective, s-a trecut la elaborarea unui complex de legi cu caracter secret, care sa reglementeze un nou tip de detentie, pentru care nu era necesara pronuntarea unei sentinte penale. Astfel, au aparut pe teritoriul Romaniei numeroase lagare, numite in timp si in functie de tipul lor de organizare unitati, colonii si batalioane de munca.
Dupa cum am aratat, la Ministerul Justitiei se pastreaza circa 80.000 de fise ale deportatilor in aceste lagare de munca. Dar cifrele ar trebui sa suporte adaugiri. Un raport secret al Securitatii din 1968 arata: "Din relatarile unor ofiteri ce muncesc in prezent in acest sector rezulta ca in anul 1954 colonelul Popescu Gheorghe (fost sef al Directiei a II-a Contrasabotaj de la infiintarea Securitatii - n.n.), in prezent ambasador in Birmania, a ordonat distrugerea fiselor de evidenta pentru aproximativ 17.000 persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele in arhiva Securitatii nu se pot gasi decat cu mari greutati". Numarul total al celor internati in lagare de munca poate fi estimat la cel putin 97.000 victime ale masurilor administrative utilizate de Securitate: cele 80.000 pastrate, plus cele 17.000 distruse.
Trimiterea in lagar se facea cu totul arbitrar, nefiind respectate nici macar dispozitiile privind masurile administrative, desi acestea, oricum, aveau prevederi care puteau fi interpretate intr-un mod larg de catre Securitate. Practic, oricine, in afara nomenclaturistilor putea fi trimis in lagar.
Moartea in lagar
In Romania comunista, nu era usor nici macar sa mori in lagar: "s-au savarsit abuzuri in ceea ce priveste regimul de detentie, cel alimentar, asistenta sanitara", dupa cum consemna sec un document al Consiliului Securitatii Statului din 1968, cu privire la "unitatile" si "coloniile" de munca. Le ilustreaza pe larg o intreaga literatura memorialistica. In lagar "toate erau dificile si greu de suportat: conditiile de munca erau barbare, vanturile napraznice si neobosite, hrana insuficienta, cazarea improvizata". Bolile faceau ravagii printre "oameni adunati de prin toate inchisorile politice din tara, extenuati de foamete si frig, de umezeala acelor saivane in care locuisem, obositi de munca epuizanta. Erau anemiati, distrofici si dintre acestia din urma au fost destui cei care au alunecat in casexie - ultima faza de slabire generala a organismului, din care greu se mai putea redresa cineva".
Dar poate ca cel mai greu de suportat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcati apoi pe tot restul vietii de cele traite si vazute. Exemplele ar putea umple o lunga monografie. Ele au fost consemnate si de rapoartele in urma unor controale facute in coloniile de munca in anul 1953. Chiar documente ale Securitatii releva cruzimi deosebite petrecute aici. Numai in luna ianuarie a anului 1953 au murit in coloniile de munca de la Canalul Dunare - Marea Neagra un numar de 133 detinuti, potrivit evidentelor fostei politii politice. Cele mai multe decese s-au inregistrat la coloniile Peninsula si Poarta Alba (46, respectiv 30 detinuti).
In coloniile de munca se practica pe scara larga bataia, incarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a detinutilor bolnavi, iar ratiile de hrana neindestulatoare au facut ca moartea multora sa fie cauzata pur si simplu de foame si istovire. Daca tratamentul inuman aplicat detinutilor in lagarele din Romania a caracterizat intregul lagar sovietic, in unele perioade, in anumite locuri de detentie, au existat puternice accente de sadism in aplicarea acestui tratament. Ca urmare, la multe dintre coloniile Canalului Dunare - Marea Neagra se inregistra in 1952 o medie a mortalitatii de peste 30 de detinuti pe luna, iar intre acestia unii isi gaseau sfarsitul in chinuri care, daca nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securitatii, ar fi greu de imaginat. Astfel, dupa 15 zile de carcera, un detinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru ca fusese legat cu lanturi peste "cizmele de cauciuc ce le avea in picioare. Cand a fost adus la infirmerie si i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit si talpa picioarelor, care putrezise". Medicul coloniei penitenciare i-a facut trimitere pentru Spitalul din Cernavoda, dar comandantul nu a aprobat-o. Detinutul, un tanar de 23 de ani, a murit in chinuri cumplite dupa 11 zile, in infirmeria lagarului.
In sadismul lor, unii comandanti de lagar obisuiau sa se distreze, punandu-i la cele mai grele munci pe epileptici si distrofici, sau scotandu-i la munca in ger, desculti si numai in camasi. Neindeplinirea normelor de munca era sanctionata cu munca neintrerupta fara hrana timp de 24 de ore, urmata de carcera. Unii detinuti au fost batuti pana la desfigurare, ramanand infirmi pe viata. Un proces verbal din arhivele fostei Securitati consemna depozitia unui detinut maltratat din colonia de munca de la Cernavoda: "In luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire si am fost intors la dormitor. Caporalul care facea de serviciu m-a scos insa afara in pumni si picioare, umplandu-ma de sange si m-a dus la comandant. Acesta m-a batut pana am lesinat. Dupa ce m-am trezit din lesin, mi-a luat mantaua si m-a pedepsit sa muncesc fara mancare si odihna 36 de ore. Am fost trimis la munca, dar eu i-am spus caporalului ca nu pot lucra. El a pus trei detinuti sa ma arunce in Dunare, apoi m-a batut cu o lopata, m-a legat cu lanturi si m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carcera. Dupa 42 de zile am fost scos si dus la infirmerie. Comandantul m-a vazut acolo si mi-a spus: ai sa te intorci in carcera si ai sa stai acolo pana mori. Atunci am incercat sa ma sinucid, taindu-mi venele cu o lama. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un detinut sa ma bata cu picioarele in testicole si in gura, nenorocindu-ma pe viata si desfigurandu-ma". Detinutul a fost bagat din nou la carcera, dar a fost salvat de ofiterii superiori veniti in inspectie la colonia penitenciara, care au mai gasit de la Cernavoda alti sase detinuti morti, care continuau sa fie tinuti in carcerele lagarului, pentru ca, dupa cum declara comandantul acestuia, nu si-au incheiat pedeapsa.
Rapoartele facute in imprejurarile anchetelor din 1953 in coloniile de munca de la Canal si din Balta Brailei de catre medici detinuti sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul si foamea le provoca, decimandu-i pe detinuti in special in lunile de iarna. "Detinutul a fost adus pe targa din carcera, fara cunostinta, cu respiratia foarte rara, fara puls aproape si, cu toate ingrijirile ce i-am dat la infirmerie (injectii de camfor si cofeina), dupa 1/2 ora a incetat din viata. Era in evidenta cu distrofie si in diferite rinduri fusese scutit de munca de catre serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicala inainte de a fi incarcerat si nici nu am fost chemati spre a-l vizita la carcera, in tot timpul in care a fost incarcerat". Un alt detinut "a incetat din viata chiar in cabinetul de consultatii al infirmeriei, in timp ce abia ii facusem injectii de cofeina si camfor. Nu am fost chemati de a-l vizita inainte de a-l incarcera si nici nu a fost vizitat de noi acolo (...) Nu s-a tinut seama de catre conducerea coloniei de scutirile medicale si bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scosi pe santierele de lucru, aducandu-i seara pe brate, pe altii inghetati complet si chiar morti". Astfel, un detinut "distrofic gradul 3, a fost adus in agonie, inghetat, de pe santier si a murit dupa cateva ore, in infirmerie", iar un altul "a fost adus mort, inghetat pe santier". Toate cazurile, afirma medicul, insirand un lung pomelnic de morti in lunile ianuarie si februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: "In afara de acestia, sunt numeroase alte cazuri de detinuti inghetati, dar care au putut fi readusi la viata in urma ingrijirilor noastre. Toti detinutii politici care inghetau pe santierele de lucru erau distrofici, fiind slabiti si nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apara contra frigului, fie ca unii erau usor imbracati, fara camasi, si unii chiar cu picioarele goale. Dimineata, la iesirile cordoanelor de lucru pe poarta, erau scene ingrozitoare, cu batai sangeroase si cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit sa induioseze si inimile de piatra", nota acelasi medic al coloniei penitenciare Cernavoda intr-o declaratie care s-a pastrat in arhivele Securitatii.
Unele dintre crimele din lagarele de munca au fost anchetate de Procuratura Generala, care a sintetizat si conditiile de detinere in fraze sugestive. "Au fost cazuri cand detinutii erau asasinati prin impuscare, ingropati de vii in pamant, obligati iarna sa intre in apa pana la brau si sa taie stuf, introdusi iarna in carcere descoperite, uneori dezbracati, in pozitii chinuitoare - doi in picioare si doi cu capul in jos. In timpul verii, erau dezbracati, legati de maini si expusi muscaturilor de tantari. Manifestarile de bestialitate continuau si dupa moartea detinutilor, ale caror cadavre, neinhumate timp indelungat, roase de sobolani, erau profanate si chiar introduse in carcera, sub pretextul ca torturile n-au fost indeajuns de aspre". Pentru atrocitatile descrise mai sus, care s-au petrecut in colonia penitenciara Salcia, au fost trimisi in judecata 21 de ofiteri si subofiteri, care au fost gasiti vinovati si au fost condamnati in 1954 la pedepse de pana la 25 de ani inchisoare. Un an mai tarziu, ministrul de interne Alexandru Draghici i-a absolvit de pedeapsa si le-a sters din cazier incriminarile. Mai mult, a dispus ca majoritatea lor sa fie reincadrati in MAI. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale, "acestor cadre li s-a acordat vechimea neintrerupta in MAI pe toata durata detentiei, iar conducerea Ministerului de Interne le-a acordat cate o suma de bani echivalenta cu salariul pe trei luni si cate o luna de zile de concediu la casele de odihna ale MAI pentru refacerea starii fizice". Procurorul general adjunct Alexandru Voitinovici, care ordonase anchetele din 1953 si descoperise mii de persoane detinute ilegal, a fost retrogradat din functie, fapt care dovedeste ca Securitatea inspirase crimele produse in lagarele de munca si stabilirea conditiilor de detentie, exterminarea detinutilor si inclusiv trimiterea lor ilegala in lagare fiind o actiune deliberata a politiei politice comuniste.
Cei vii si cei morti erau in ochii sistemului represiv comunist, in egala masura, subiect de batjocura. La colonia penitenciara Salcia, intr-o zi din iarna anului 1952 "au fost mai multi morti. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane in gura, pe care le scria numele". Un detinut a fost adus de la lucru mort, "cu un astfel de carton in gura, iar gura inclestata i-a fost deschisa cu un topor. Mortii se inhumau dupa 7-8 zile, din lipsa de scandura". Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni mitologice. Dupa ce un brigadier l-a batut pana la moarte pe un detinut, acesta "a fost pus pe o targa in care batuse piroane de fier. Cand l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era in intregime perforat".
Recapitulare
Sa facem deci o recapitulare: 53.170 persoane, victime, ale Securitatii, despre care "se afla date" in arhivele Serviciului Roman de Informatii, dupa o statistica din 1959; alti 250.000 condamnati din motive politice despre care se afla date in arhivele Ministerului Justitiei; 2400 dosare la Procuratura Generala; 173.000 deportati; 87.000 internati in lagare de munca. Cifre bazate strict pe documente pastrate, fara a le socoti pe cele s-au distrus, pierdut, deteriorat; sau, pur si simplu, ce nu s-a trecut pe hartie. Cifre care sunt tot atatea destine frante: Totalul este oricum impresionant: 575.570 oameni. Oameni care au reprezentat elita democratica, intelectualitatea Romaniei; copii care nu au apucat sa simta in copilaria lor o ciocolata; sau simpli tarani, rastigniti pe cuie in lagar, pentru ca nu au vrut sa-si predea cotele. In numele tuturor acestora, al familiilor si urmasilor lor, o simbolica declaratie de iertare nu ajunge. Asa cum s-a petrecut peste tot in lume unde au avut loc asemenea crime, care pot lesne fi incadrate drept crime impotriva umanitatii, ele se cer scoase la iveala. Nu ajung doar scuze formale prezentate urmasilor. Iar faptasii sa fie pedepsiti si dupa lege, si dupa chiar moartea lor, prin judecata istoriei, dupa adevaratul chip ce l-au purtat - cel al mortii.

---

Despre autor: