Un Don Quijote in armura de pasoptist

Din paginile unui ziar, "frunzarite" in graba pe Internet, aflu ca istoricul si criticul literar Adrian Marino a incetat din viata. Adrian Marino nu mi-a fost prieten, m-a acuzat de vrute si nevrute, etichetandu-ma drept "inamic al modernizarii Romaniei", "obscurantist", "antioccidentalist", aruncator la cos al lui Kant si al "valorilor" iluministe, propagator al "misticismului irational" s.a.m.d. fara sa se recuze niciodata, provocand, prin ineptiile cu pricina, multe ridicari din umeri si hohote rabelaisiene. Cu toate acestea, citind titlul necrologului din ziar, pe nesimtite ochii mi s-au impaienjenit de lacrimi. Nu sunt un sentimental si nici un scamator. Am lacrimat, sincer vorbind, nu la aflarea mortii unui bun critic si istoric literar roman, ci la aceea a unui om care ma dusmanea. Tocmai de aceea tin sa scriu aceste randuri, din dorinta de a exorciza o sordida neintelegere si de a ma impaca, macar in "ceasul vesnic", cu Marino trecut la Domnul.
Carturarul clujean (adoptat de Cluj, el fiind moldovean) a apartinut unei generatii superbe, pe care Virgil Nemoianu o considera ca fiind mai importanta pentru cultura romaneasca, chiar decat aceea criterionista: e vorba de generatia lui Alexandru Paleologu, Petru Cretia, Mihai Sora, Nicolae Balota, Stefan Augustin Doinas, Alexandru George, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu etc., generatie prin care am atins si noi, cu degetul, ca sa spun asa, "miracolul interbelic". In ciuda obnubilarilor ideologice tarzii, a pasoptismului rigid si ridicol, pe alocuri, Adrian Marino poarta in el marca de garantie si valoare a interbelicului, adica a culturii de zile mari, sarbatoresti. Nascut la Iasi, in 1921, i-a devenit asistent lui George Calinescu, cu care nu s-a prea impacat. Una din anecdotele celebre in Facultatea de litere de la Bucuresti povesteste ca intr-o zi, Calinescu, iesind de la curs, a dat peste discipolul sau culegandu-si fisele dintr-o balta (fusesera imprastiate de o pala de vant). Contempland amuzat scena, Calinescu ar fi spus catre un insotitor (mi se pare, Al. Piru): "Uite, asta-i Marino!". In 1949, tanarul asistent intra in rezistenta anticomunista "beneficiind" de opt ani de puscarie si de sase ani de domiciliu fortat in Baragan, in satul Latesti. Nu va avea dreptul sa publice pana in 1965, cand debuteaza (la 44 de ani!) cu o lucrare despre viata lui Macedonski. Aproape toate biografiile celor care alcatuiesc generatia lui Marino evolueaza dupa acelasi scenariu teribil: ani de formatie, inceput furtunos de cariera, curmarea elanului, exil sau inchisoare (cand nu-i colaborationism), revenire pe scena publica dupa douazeci de ani si redebutare, in plina maturitate, cot la cot cu pustanii de douazeci de ani si-un pic. Ma gandesc la biografiile lui Steinhardt, Paleologu, Doinas, Sergiu Al. George, Nicolae Balota...
Paranteza impusa de lagarul comunist a comprimat energiile, fara sa le distruga. E uimitoare explozia lui Adrian Marino dupa eliberare: aproape an de an cate un volum de critica literara, de hermeneutica, de istorie literara sau de jurnalism cultural. Opera lui majora o reprezinta "Biografia ideii de literatura", in sapte volume, ultimul aparut in 1989, opera de "susa" iluminista, marcata de spiritul enciclopedist al secolului XVIII, dar punand la contributie metodologiile teoriei literare din secolul XX.
In Occident, criticul roman s-a remarcat datorita lui Eliade, prin cartea dedicata hermeneuticii marelui fenomenolog al religiei. Exista, in mod bizar, doua atitudini ale lui Marino fata de Eliade: una, pana in 1989, reverentioasa, plina de admiratie si recunostinta (a si locuit in apartamentul din Place Charles Dullin); a doua, dupa 1989, tafnoasa, critica, acuzatoare. In cartea lui manifest, "Pentru Europa", Eliade este facut responsabil, impreuna cu generatia de dreapta din Romania interbelica, de intarzierea procesului de europenizare si liberalizare a tarii, de prelungirea "obscurantismului" mistic si religios, de complacerea in "spiritualism". Invocand aceasta carte, ajung la ideologismul lui Marino din ultima lui perioada, cand locul carturarului a fost luat de cel al tribunului pasoptist. Ca si Staniloae, Adrian Marino a avut ghinion supravietuind epocii comuniste: primul si-a dat in petic afisandu-si in zeci de interviuri prejudecatile antioccidentaliste, de nivel vadimist; al doilea, deversand asupra "obscurantistilor" (intre care si elevii lui Noica), sloganurile unui pasoptism "incremenit in proiect". De fapt, mereu ne-am aflat de aceeasi parte a "baricadei", desi el era convins de contrariu. Adrian Marino ramane ultimul nostru pasoptist, nascut cu o suta de ani mai tarziu decat epoca in care i-ar fi placut sa lupte si sa faptuiasca. Dar, pentru mine, lucrul acesta e un plus, nu un minus. Pe Don Quijote il admiri chiar si in armura de pasoptist!
Valoarea pe care a intrupat-o zeci de ani de zile, valoare aristocratica, usor dispretuita astazi, este "vointa de lucru": un salahor posedat, un mistic al lecturii polivalente, un halterofil de categorie grea intr-ale carturariei: asa va ramane Adrian Marino, cel pentru care astazi se cuvine a ne ruga in genunchi si pe tacute.

---

Despre autor: