"Tara-i asta, mai Costache?"

Constantin Harlav, cercetator la Institutul "G. Calinescu" si coautor (impreuna cu Stancu Ilin si N. Barna) al unei excelente editii a operei lui I.L. Caragiale, publica intr-o "carticica de buzunar" toate interviurile date de marele dramaturg in perioada 1892-1912. Ele au fost preluate din revistele si ziarele vremii. Nu sunt texte necunoscute, dar, puse la un loc si citite unele dupa altele, lasa o impresie remarcabila de spontaneitate, inteligenta, ironie si, fapt surprinzator la un spirit reputat comic, o impresie de seriozitate si profunzime in judecata politica si morala. Caragiale raspunde ori de cate ori este intrebat cu o libertate de spirit si o putere de inventie care incanta pe cititorul de azi, obisnuit cu alt limbaj si alt tip de reactie in fata ziaristilor indiscreti. Intrebarile variaza de la vin si femei la situatia literaturii romane si la relatiile dintre Romania si Ungaria. Intrebari amuzante, intrebari mediocre, intrebari cat se poate de grave, prea grave: I.L. Caragiale se descurca in toate cazurile, are replica, nu se enerveaza, nu-si injuriaza adversarii, nu-i ameninta cu justitia, in fine, Nenea Iancu scapa de gazetarii indiscreti cu o vorba de duh sau cu o autoironie strategica.
Cand este pus sa dea povete barbatilor de stat sau diplomatilor, zice ca nu poate pentru ca el este doar "un publicist mediocru", cand e intrebat ce parere are despre sionism si antisemitism, autorul Facliei de Pasti raspunde ca lui nu i-a intrat niciodata in cap ura de rasa, dar admite ca exista la noi, in privinta ovreilor, "un fond de preventiuni si vechi superstitii care, amestecat cu nemultumirea produsa de extrema jena economica si financiara a tarii, constituie un teren foarte favorabil pentru cultura antisemitismului". Chestiuni delicate, scriitorul se descurca, judeca drept, nu admite exclusivismul, nationalismul orb. Intrebat ce uraste mai mult, nu sta mult pe ganduri si spune: prostia. Care-i preocupatiunea lui favorita? Caragiale nu se gandeste la metafizica, se gandeste la lene. Ii place, altfel zis, sa nu faca nimic. Intrebat ce ar dori sa fie daca n-ar fi ceea ce este (intrebare ce se pune mereu), autorul lui Mitica spune ca cele doua propozitii il incurca. Si face, atunci, o analogie delicioasa: "Mi se pare ca e ca si cum ai intreba pe cineva: "Daca nu te-ar chema Iordache, ce ti-ar placea mai bine: lapte batut ori braga"?". De cine-i frica lui I.L. Caragiale? "De prostii rai". Ce soi de vin ii place mai mult? Raspuns strategic: "toate ... cari sunt bine nascute si bine crescute".
Un gazetar insistent, stramos al paparazzilor de azi, il cauta pe dramaturg, nu la teatru, ci la berarie. Vrea sa surprinda, nu calitatea lui de consumator (de altfel, reputata), ci de patron de berarie. Il afla in mijlocul clientilor imbracat in costum de siac, cu o caciula taraneasca pe cap, impartind saluturi in dreapta si in stanga, in fine, il surprinde in plina actiune, negutator priceput, dornic sa se extinda. Cum merge negotul? Patronul Caragiale este multumit: "mult mai bine decat literatura". Vrea sa mearga la Iasi si sa deschida si acolo o carciuma pentru ca are convingerea ca literatura si carciuma merg bine impreuna, se ingaduie. Cand se duce, are un esec. Berarul I.L. Caragiale nu realizeaza nici un beneficiu. Se gandeste atunci sa incerce in negotul de covrigi, nu merge nici acesta si, dupa ce se consulta cu un prieten mai priceput decat el, renunta. "Targul asta nu-i de mine" - zice el. Nici cu literatura nu castiga cine stie ce. Merge la Comitetul Teatral si incaseaza 10 lei si 40 de bani, suma ce i se cuvine ca tantiema de 10 la suta pentru Napasta. E o nimica toata si, suparat, intreaba retoric pe reporterul care-l trage de limba: "Apoi, te intreb eu, din asta sa traiesc? Asta e incurajare care te indeamna sa scrii?"... Cu aceasta ocazie sau poate in alta, Caragiale, adanc necajit, ar fi spus: "tara-i asta, mai Costache?" Formidabil!! Ironia lui Nenea Iancu este plina, ca sa zicem asa, de o tristete iremediabila...
Cercetat daca tinerii scriitori au sau nu dreptate sa-i judece si sa-i condamne pe scriitorii batrani, dramaturgul, patit, acuzat de plagiat, sfartecat de presa, luat de guler de criticul Porn (numele este citat ca atare in interviu), raspunde cu ba da, ba nu, ferindu-se sa dea "solutiuni supreme intr-o disputa literara". La urma, sintetizeaza morala fabulei in stilul lui, jumatate intelept, jumatate ironic: "... si tot asa, mai cu da, mai cu nu, se cuvine, credem, sa judece orice batran si sa caute a potoli sfezile dintre tineri - pe cari, cum zice romanul, numai "iuteala varstei" ii strica, si cari, cand se-nfierbanta la galceava, toti deopotriva, si de o parate si de alta, si au si n-au dreptate.... Da' lasa-i, ca le trece lor iuteala cu vremea". Cu alt prilej, este mai clar: "La noi, e destul ca cineva sa stie alfabetul pentru ca sa se creada desavarsit, sa nu mai invete nimic, si sa inceapa a face literatura". I.L. Caragiale lasa, aici, comicul deoparte si spune direct ceea ce crede. Sau, vede tragicul din situatiunea comica...
Ironistul are si partile lui sentimen-tale, nu se sfieste sa spuna, de pilda, ca ii vine sa planga cand citeste poezia lui Cosbuc. Cand intra in Partidul Conservator-Democrat schimba tonul, vrea sa devina apostolul partidului si sa colinde satele pentru a duce mesajul cel bun... Alta palarie, alt discurs. I.L. Caragiale este uluitor. Incepe sa vorbeasca in stilul lui Farfuride, cu ironia, bineinteles, de rigoare. Reporterul care-l chestioneaza este derutat. Vorbeste serios, Nenea Iancu il ia peste picior? A devenit, cumva, scriitorul "februarist" (un termen ce trebuie retinut)? Isi aminteste, din fericire, la timp celebra replica: "Politica de vorbe care protesteaza prin politica de fraze"...

---

Despre autor: