Epitaf pentru un Invingator: Adrian Marino

Moartea lui Adrian Marino este pentru apropiati, dar si pentru admiratori, cititori, inamici intelectuali, un prilej de a reflecta asupra modului in care omul si scriitorul ne-au afectat viata, asupra locului sau in cultura romana si in constiinta colectiva. Pentru mine, intr-un mod cu totul neasteptat, intalnirea si intalnirile cu Domnul Marino au reprezentat puncte de referinta in viata, profesie, politica, viata intelectuala.
Stiu ca exista un "gen literar" sau "publicistic" din categoria "in memoriam," am citit de pilda "volumele" de "Oameni cari au fost" ale lui Nicolae Iorga sau rubricile de "Obituary" din The Economist, din presa anglo-saxona in general, care sunt capodopere, dar nu am invatat reteta, pentru ca nu am mai scris in asemenea ocazii. In viata mea insa Adrian Marino a reprezentat un reper moral si intelectual atat de important, incat daca nu as scrie ar fi nefiresc.
Pe Adrian Marino il stiam din copilarie, strada unde locuiam cand m-am nascut, la Cluj, se intersecta cu strada Rakoczi, unde locuia scriitorul. Il stiam din vedere si din auzite. Era o celebritate in cartierul nostru (Grigorescu), scriitor tradus in strainatate, desi oamenii nu erau siguri ce scria, iar cand reveneam in orasul natal, la rude, mai auzeam despre el, credeam ca este un "italian" stabilit in Transilvania. Mai tarziu am aflat ca venea de la Iasi, iar dupa anii de inchisoare si domiciliu fortat a venit la Cluj, ca sa stea cu iubita vietii sale, Lidia Bote. De-a lungul anilor am intrat intr-o legatura indireca, citindu-i cartile si unele articole. L-am cunoscut personal abia in 1987, datorita prietenului meu Radu G. Teposu, cu care eram coleg la revistele "Amfiteatru" si "Viata studenteasca". Tepi era un mare admirator al criticului si teoreticianului Marino, iar intr-o ocazie cand conducerea revistelor ne-a trimis "disciplinar" in deplasare la Cluj, sa facem anchete gazetaresti, i-a cerut permisiunea sa vina insotit de colegii sai de redactie. Marino a acceptat imediat, asa ca in frunte cu Teposu, Traian Ungureanu, Ioan T. Morar si cu mine ne-am dus in vizita. Ca intotdeauna dupa aceea, doamna Bote ne-a luat in primire, ca o gazda desavarsita, iar domnul Marino ne-a uimit, pentru ca ne citise pe toti cei de fata si avea comentarii pentru fiecare din noi. A fost unul dintre momentele luminoase din perioada comunista, vizita s-a prelungit pana noaptea tarziu. Era singurul intelectual matur dintre cei pe care ii admiram pe vremea aceea, care a indraznit sa vorbeasca cu noi pe fata despre regimul totalitar comunist, despre dictatorul Ceausescu si cei care il ajutau sa mentina teroarea, despre Doina Cornea, despre inchisorile comuniste, revistele literare, cercurile scriitoricesti, mediile jurnalistice si intelectuale unde lipsea curajul infruntarii regimului, precum in celelalte tari din Europa Centrala. Marino nu s-a temut de noi si a dat drumul la "Radio Europa Libera," ceea ce pe vremea aceea putini indrazneau cand le veneau "straini" in casa. Ulterior, de cate ori am vizitat Clujul, trimis de revista, ceea ce se intampla des, pentru ca eu ceream insistent acest lucru si il obtineam de la sefii de atunci, mergeam intotdeauna sa-l vizitez. Una dintre temele obsesive la care Marino se gandea mai mult decat la temele sale de cercetare literara, teoretica, era daca va mai rezista mult regimul comunist in general, iar in particular in Romania. Te forta sa gandesti pozitiv la istorie, desi pe vremea aceea eram toti disperati si nu credeam ca vom trai sa vedem sfarsitul regimului, sugerand sau demonstrand direct ca in curand se vor petrece lucruri importante in tarile noastre.
Marino a avut dreptate sa fie optimist, pana la urma comunismul s-a prabusit, iar noi toti ne-am castigat libertatea. Ne-am bucurat toti atunci cand s-a prabusit Leviathanul totalitar, dar Adrian Marino parea ca pluteste. In primii ani de dupa decembrie 1989, a venit mai mult domnul Marino la Bucuresti, eu lucram la revista "22," iar alaturi de Doina Cornea el era extrem de activ in miscarile societatii civile care se impotriveau dominatiei hegemonice a Frontului Salvarii Nationale si a lui Ion Iliescu. Clujul "Caritas-ului" si al lui Funar devenise pentru noi, cei din Bucuresti sau din alte orase, ceva greu de inteles. Am vizitat o singura data Clujul in acea perioada, in iulie 1991, impreuna cu Vladimir Tismaneanu, care participa la o conferinta internationala privind instaurarea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est. Pentru Tismaneanu era de neconceput sa mearga la Cluj si sa nu-l intalneasca pe Adrian Marino, asa ca am fost bucuros sa intermediez intalnirea lor, mai ales ca erau pe vremea aceea singurii intelectuali care m-au influentat profund. Amandoi vedeau destinul Romaniei pentru urmatoarele decenii ca fiind unul de integrare in Occident, pentru Marino fiind cruciala revenirea noastra finala in Europa, careia ii apartineam politic si cultural, iar pentru Tismaneanu apropierea de SUA, mai ales strategic, dar si cultural. Dupa mineriadele care devastasera Bucurestiul si stirbisera pentru multa vreme prestigiul international al Romaniei, optimismul lui Marino cu privire la integrarea in Europa parea deplasat. Il preocupa pe atunci posibilitatea de a realiza o forta politica si civica majora, capabila sa se impotriveasca dominatiei lui Iliescu si a FSN-ului, care sa castige si alegerile locale, si pe cele parlamentare si pe cele prezidentiale. Marino a avut dreptate si in aceasta privinta, peste cateva luni s-a constituit Conventia Democratica, castigatoare a alegerilor locale din marile orase in 1992 si 1996, iar a celor parlamentare si prezidentiale in 1996. Mai mult decat capacitatea sa de a vedea liniile de forta ale dezvoltarii politice viitoare a tarii noastre, te uimea increderea sa, optimismul. El se uita la viitor ca un invingator, desi prin natura profesiei se ocupa mai mult de trecut si de prezentul continuu al literaturii.
Cand viata mea intrase intr-o criza majora, Adrian Marino m-a ajutat sa trec peste dificultati, m-a incurajat sa ma reintorc la Cluj, unde puteam sa incep o noua cariera la Universitatea "Babes-Boliay". Din august 1994, cand am venit sa ma pregatesc pentru examenul de lector universitar si pana in ultima clipa in care am stat acolo, in februarie 1997, am devenit un "obisnuit" in casa domnului Adrian Marino si a doamnei Lidia Bote. Era una dintre cele mai grele perioade politice din postcomunism, dar entuziasmul criticului literar devenit ganditor politic si analist al democratiei noi era molipsitor. Cel putin o data pe saptamana, in situatii obisnuite, dar ori de cate ori era nevoie in situatii politice aprinse sau cand vizita pe cineva din cercurile noastre comune Clujul, aveam intalniri prelungite. Nelinistea intelectuala fertila, programul riguros de lucru al lui Marino, capacitatea sa de a parcurge teritorii nelimitate din cultura, ii impresionau pe toti cei care il vizitau. In acea perioada m-a ajutat sa inteleg ca devenisem parte a unui proiect strategic crucial pentru destinul si proiectul democratic al Romaniei, constituirea institutionala si universitara a comunitatii stiintei politice de la noi. Credea mai mult decat mine in acest proiect, avea o incredere nelimitata in posibilitatea studierii rationale a unui domeniu dominat de irational.
Am scris de mai multe ori, inainte si dupa 1989, despre cartile lui Adrian Marino. Cand moare un om de cultura, se spune ca dupa el raman cartile. Asa este, iar cartile sale ne-au fascinat pentru capacitatea sa de a concepe strategii metodologice, analitice, hermeneutice, epistemologice de a ne apropia de "obiectul" studiat, fie ca era vorba despre "literatura," Mircea Eliade, Europa, modernizare, Romania, revolutiile de la 1848 si liberalizarea etc. Niciodata nu m-am simtit mai apropiat de un cercetator "din afara" domeniului meu de studiu, precum m-am simtit de criticul literar, teoreticianul literar devenit un stralucit ganditor politic si critic al culturii politice. Asta s-a intamplat pentru ca l-am cunoscut pe omul Adrian Marino. In noi si prin noi, omul dainuie. Mi-a povestit atatea despre colegii sai din inchisorile politice, cei din PNT, dar si din alte partide, despre anii de cumplita prigoana din partea Securitatii, ca si despre ce s-a petrecut cu PNTCD dupa 1989, incat imi inchipui ca exista si "Memoriile" sale. S-a luptat cu mentalitatea de "gasca" atat in politica, cat si in viata intelectuala. Era cel mai liberal dintre taranisti. El credea in capacitatea omului de a alege in cunostinta de cauza intre bine si rau, in liberul arbitru. A fost mereu un om care s-a bazat doar pe sine insusi, un luptator. Va ramane mereu viu in memoria noastra, ca om si ca scriitor. Ca un invingator.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

---

Despre autor: