Inselatoarea umbra a vinei colective

Calea spre invinovatirea Romaniei si a romanilor a fost extrem de scurta. Mai putin de trei ani! Iar lipsa oricarui obstacol nu slabeste cu nimic senzatia de formidabila eficacitate pe care a lasat-o desfasurarea evenimentelor. O succinta trecere a lor in revista este, fara indoiala, utila.
Prima salva a lansat-o marele nostru prieten, Dl Michael Guest, pe atunci ambasador al Statelor Unite ale Americii la Bucuresti. In luna martie 2002, participand la inaugurarea unui curs de istoria Holocaustului, el a pronuntat o alocutiune din care reiesea - orice stangacie oratorica sau imprecizie de exprimare fiind excluse - ca romanii sunt responsabili de masacrarea unui mare numar de evrei din Basarabia si Moldova. Nu autoritatile civile si militare ale vremii, ci romanii in general. I-am adresat, atunci, o scrisoare deschisa D-lui Guest (pe care nici un ziar nu a vrut s-o publice!), atragandu-i atentia ca generalizarea e nu numai abuziva, ci si periculoasa. Pentru ca regimul Antonescu, care nu a ajuns la putere prin alegeri, fiind deci lipsit de legitimitate, se gasea brusc investit, de dragul demonstratiei diplomatului, cu o larga reprezentativitate. Ceea ce, chiar daca e util in cadrul operatiunii de culpabilizare colectiva, modifica in mod ingrijorator adevarul istoric.
A urmat o dubla actiune care n-a starnit nici un interes in opinia publica romaneasca, dar a carei valoare politica e foarte semnificativa. Statele Unite au "descoperit" ca pe teritoriul lor locuiau de 50 de ani, in calitate de cetateni americani, doi fosti gardieni de lagare naziste, ambii "de origine romana", adica sasi din Transilvania. Cele doua dosare sunt complexe, ridica multe semne de intrebare si sunt contestabile din punctul de vedere al interpretarii juridice care li s-a dat de catre oficialii americani. (Articolele pe care le-am scris la vremea respectiva au fost si ele respinse de presa romaneasca.) Dupa o serie de discutii intre Washington si Bucuresti, soldate cu acordul lui Adrian Nastase, cei doi au fost expulzati catre Romania - primul, in mai 2002, al doilea, cateva saptamani mai tarziu. O decizie aparent ciudata, in masura in care persoanele intrand in aceasta categorie sunt expediate, de obicei, in Israel, pentru a fi judecate. Dar, in realitate, o decizie abila pentru ca ea permitea, pe de o parte, sa se ceara Romaniei adoptarea unei legislatii aplicabile participantilor la Holocaust si, pe de alta parte, dadea ocazia Centrului Simon Wiesenthal sa afirme ca in Romania traiesc nestingheriti foarte multi(!) fosti nazisti care trebuie capturati.
Intre timp, in mai 2002, guvernul PSD depunea la Parlament un proiect de lege pentru "incurajarea miscarii antifasciste" si instituirea Asociatiei Antifascistilor din Romania, organizatie neguvernamentala de utilitata publica, avand, printre alte atributii, sarcina de a edita revista "Tribuna antifascista " si de a organiza Conferinta Forumului Asociatiilor Antifasciste din tarile balcanice. Comitetul National al Asociatiei Antifascistilor din Romania urma sa confere celor mai activi membri ai sai calitatea de luptatori antifascisti.
In august 2003, am asistat la un nou episod: punerea la index a lui Nicolae Paulescu, decoperitorul insulinei, deci binefacator a milioane de bolnavi de-a lungul deceniilor, dar vinovat de a fi scris, in anii 20, o serie de articole antisemite. Comemorarea lui la Paris si Bucuresti a fost anulata in extremis - ca urmare a unor presiuni exercitate "de peste ocean", potrivit Ambasadei Romaniei din Franta -, iar Paulescu a fost redus la statutul de paria. Simultan, un val de furie se dezlantuia impotriva lui Cioran, a lui Eliade si - in mod cu totul stupid - a lui Eugen Ionescu. Noica, pe de alta parte, se transforma si el in personaj stanjenitor. Gesturi simbolice, alese cu dibacie, care faceau din Romania un loc mai mult decat indoielnic, o mocirla post-criminala bantuita de spectre abjecte. Un loc, deci, care trebuia tinut sub stricta supraveghere, asanat, epurat.
Premisele erau create. A urmat corolarul inevitabil: constituirea Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania - a carei denumire arata ca, inainte chiar de inceperea investigatiilor, rezultatul-verdict era cunoscut: in Romania avusese loc un Holocaust. Dincolo de aceasta certitudine clar enuntata, rolul Comisiei Wiesel - dupa numele presedintelui ei - nu e foarte clar. Activitatea ei s-a desfasurat de-a lungul a cateva luni, adica un timp mult prea scurt pentru a se putea afirma ca au fost facute descoperiri stiintifice valabile. De altfel, in concluziile raportului redactat de Comisie - si inmanat presedintelui Iliescu, pe 11 noiembrie 2004, in cadrul unei ceremonii de inculpare consimtita - se vorbeste despre "moartea unui numar cuprins intre 280.000 si 380.000 de evrei romani si ucraineni", aproximare foarte larga din care se deduce o cercetare aleatorie a arhivelor. Mai mult: exprimandu-se ulterior, independent unii de altii, cativa membri ai Comisiei au evocat cifre cu totul neconcordante, mergand de la 100.000 pana la 400.000 de victime. Si mai mult: printre "recomandarile" facute guvernului Romaniei in finalul raportului, Comisia Wiesel cere "identificarea si inregistrarea victimelor Holocaustului in Romania". Ne putem, in mod legitim, pune intrebarea: cum s-a ajuns la diversele cifre citate fie in raport, fie de catre membrii Comisiei, de vreme ce victimele abia urmeaza sa fie identificate? (Raportul poate fi citit pe site-ul Presedintiei Romaniei, la adresa urmatoare: http://www. presidency.ro/index.php?_RID=htm&id=40)
Daca lasam de o parte contabilitatile macabre, neconvingatoare stiintific prin pluralitatea si imprecizia lor, ce ramane din activitatea Comisiei? Doua fraze, care, in fond, par a-i fi justificat insasi existenta. In primul rand, referirea pe care o face textul raportului la "antisemitismul cu radacini adanci in istoria politica si culturala a tarii". Cateva cuvinte menite parca sa dea despre romani o imagine detestabila, reprezentandu-i ca pe un popor inglodat in ura generala si permanenta a evreilor. In al doilea rand, afirmatia lui Elie Wiesel, uimit sa constate ca au existat oameni care au putut face asemenea lucruri altor oameni. Venind din partea cuiva care stie ce s-a petrecut in lagarele germane, aceasta constatare are greutatea unei teribile comparatii si nu se poate citi decat intr-un singur sens: ororile la care s-au dedat romanii impotriva evreilor depasesc orice alta oroare. Astfel, monstruozitatea fara seaman a romanilor e, in sfarsit, dovedita!
Pe scurt, procurorii din Comisia Wiesel au formulat acuzatia de vina colectiva si tot ei, deveniti instantaneu judecatori, i-au dat valoare de sentinta. In fata lor nu s-a aflat nici un avocat al apararii care sa propuna o alta formulare. De pilda: in timpul razboiului, sub un guvern nelegitim, unii romani s-au dedat la acte de barbarie si la crime impotriva unui numar inca nedefinit, dar fara indoiala important, de evrei. Sau: in timpul razboiului, alti romani, mai multi decat se crede, au ajutat evrei aflati in pericol si au contribuit la salvarea lor. Sau, in sfarsit: in timpul razboiului, multi evrei din Romania si alte tari central-europene au avut posibilitatea sa se imbarce, in portul Constanta, pe vapoare care i-au condus in Palestina. Un avocat al apararii care sa aiba acces la toate arhivele si al carui rol sa fie nu de contestare a faptelor incontestabile, ci de combatere a generalizarilor, de respingere a tezei culpabilitatii colective.
Un avocat care, dupa ce l-ar fi ascultat pe Elie Wiesel spunand ca nu toate victimele au fost evrei, dar ca toti evreii au fost victime, sa-i raspunda: "Nu, toti evreii n-au fost victime, din fericire, dupa cum, din fericire, toti romanii n-au fost criminali. La fel, mai tarziu, cand tavalugul unei istorii strambe a inceput sa striveasca Romania, faptul ca unii evrei s-au transformat in calai ai romanilor nu inseamna ca toti evreii au fost calai si nici ca toti romanii au fost victime. Vremurile tulburi tulbura spiritele si, dupa ani, trebuie multa rabdare si poate chiar intelepciune pentru a alege binele de rau. Iar cand cele doua talgere au fost umplute ne dam seama ca in talgerul binelui tot au mai ramas cateva graunte de rau, si in cel al raului cateva graunte de bine. Azi, credeti ca ati randuit taberele binelui si raului, ca ati facut dreptate. Dar ceea ce ati facut nu e nici complet, nici drept. Pentru ca ati vrut sa uitati ca in anii rosii ai Romaniei - si nu numai ai ei - multi evrei au cazut victime furiei bolsevice a acelor evrei - printre care aflam parinti ai unora dintre membrii Comisiei Dumneavoastra - ce tineau in maini instrumentele infricosatoare ale puterii. In care talger ii asezati pe unii si in care pe ceilalti? Abia cand veti face aceasta alegere, deschizand calea altor judecati, va veti putea oferi gandul ca ati incercat sa faceti dreptate. Pana atunci, veti ramane un procuror partial, care ii lasa in uitare pe unii dintre ai sai, adica un procuror ce poate fi oricand recuzat de catre insasi partea vatamata, cea in numele careia existati".
...Dar procesul s-a desfasurat fara un astfel de aparator, pentru ca nimeni nu pare a fi simtit nevoia prezentei lui.

---

Despre autor: