Factiunile si sciziunile

Nicaieri in lume, luptele politice nu sunt blajine. Neintelegerile si concurentele degenereaza cat ai clipi din ochi in confruntari pe viata si pe moarte. Inamicitiile se transforma in dueluri, duelurile in batalii, bataliile in razboaie, deschise ori de gherila. Cad victime. Se spun cuvinte grele. Se fac praf afinitati, prietenii, solidaritati. Reguli si intelegeri acceptate o vreme sunt incalcate. Plus: parvenitism, orgolii, vanitati, ticalosie si altele asemenea. Fara obraz gros si nervi tari nu rezisti. Politica nu e - cum se spune de mult, cu o formulare cam misogina - "pentru domnisoare".
In atare peisaj belicos e loc pentru o bogata tipologie confruntationala. Un capitol aparte: "factionismul". Cu - la randul sau - mai multe variante. Exista si sensuri benigne sau macar normale ale "factionismului", atunci cand e vorba despre diversele grupuri care actioneaza concertat in partide si in adunarile legislative (de pilda, grupurile parlamentare sunt denumite in Germania chiar "fractiuni"). Dar exista si traditia confruntarilor din interiorul partidelor autoritariste, in care lupta pentru obtinerea si pentru pastrarea dominatiei e extrem de dura. "Factionismul" se transforma atunci in razboi fratricid, de o cruzime si de un cinism fara limite.
Istoria partidelor comuniste ofera numeroase exemple de acest fel. Fie in situatii de vid de putere (liderul moare) sau de slabire a autoritatii (liderul se dovedeste mai slab decat s-ar fi crezut), fie atunci cand se pornesc conspiratiile, vechile echilibre si recunoasteri reciproce se evapora, inlocuite de regrupari in noile transee. Se constituie rapid "factiunile". Batalia nu cunoaste menajamente. Adversarul/adversarii trebuie scosi din joc cu orice pret. In epocile de tip stalinist, se mergea pana la eliminarea fizica, dupa pilda lui Stalin insusi, care si-a executat treptat aproape toti apropiatii. Partidele de acest tip neputand functiona ca niste constelatii de lideri, ca angrenaje in care fiecare sa-si poata gasi pana la urma un loc, singurul scop care-i mana in lupta pe combatanti e controlul total, absolut asupra puterii, ceea ce explica duritatea ciocnirilor si - pe de alta parte - disciplina militaroasa in interiorul fiecarei "factiuni". La final, invingatorul ia totul, invinsul fiind sfasiat si aruncat pe marginea drumului, la figurat ori, in amintitele epoci de tip stalinist, la propriu.
Cu particularitatile de rigoare, cam asa arata actualul conflict intern din PSD. Ascendenta comunista a formatiunii politice "pastorite" de Ion Iliescu explica totul. Regrupand portiuni intregi din fostul "aparat" al vechiului regim si cultivand noi "cadre" pe acelasi calapod, FSN-FDSN-PDSR-PSD s-a dezvoltat ca partid clientelar, supus liderului absolut si zguduit din cand in cand de ciocniri "factioniste". Problemele au aparut atunci cand Iliescu, detinator al sefiei statului si obligat de Constitutia postcomunista sa fie formal "independent", nu i-a putut controla suta la suta pe "loctiitorii" sai. Cel mai cuminte a fost Oliviu Gherman, aflat la carma PDSR intre 1992 si 1996: liniste si pace. Inainte - insa - se consumase perioada in care presedinte al FSN fusese mai tanarul si mai orgoliosul Petre Roman, care chiar a crezut ca poate fi el liderul de facto. Prin influenta sa oculta, Iliescu a intervenit in primavara lui 1992. Luptand de la distanta, n-a putut prelua atunci controlul asupra intregului partid, in care si Roman isi crease clientele de sustinere. Solutia a fost plecarea din FSN a sustinatorilor lui Iliescu. Altfel spus, "factiunea" Roman a fost eliminata prin parasirea ei de catre mai puternica "factiune" Iliescu, transformata in alt partid, care apoi a preluat guvernarea.
Se stie ce-a urmat. In 1996, Iliescu pierde cursa pentru un nou mandat la Cotroceni si, intors "la matca", in PDSR, devine presedintele partidului. Nimeni n-are voie sa cracneasca, incat si "factiunea" din jurul lui Teodor Melescanu e eliminata (formand Alianta pentru Romania, absorbita mai tarziu in PNL). Dupa 2000, Iliescu revine la sefia statului, iar presedinte al PDSR-PSD devine Adrian Nastase, si el mai tanar si mai orgolios. Nastase are propria lui agenda, partial diferita de a lui Iliescu, pe care il sfideaza de cateva ori. Scenariul e foarte asemanator, cu toate diferentele de epoca (fiindca multe s-au schimbat in Romania in cei treisprezece ani care despart confruntarea Iliescu-Roman din primavara lui 1992 de cea de acum, de la inceputul lui 2005). FSN-ul condus de Roman pierduse alegerile locale. La fel, in 2004, PSD-ul condus de Nastase (plus infrangerea acestuia la prezidentiale). Iliescu a revenit in partid. Intre cei doi s-a declansat batalia. La inceput, sub forma unei confruntari unu contra unu. Insa in ultimele saptamani si in ultimele zile, tensiunile care au cuprins intregul partid au rabufnit si "factiunile" s-au conturat. Razboiul e pe fata, cu duritati gravissime de ambele parti. Conform scenariului, ar urma din nou... sciziunea?!

---

Despre autor: