Maiorescu, sincronicul

Am publicat nu demult in cadrul acestei rubrici un mic articol despre Maiorescu - moralistul, comentand cateva dintre aforismele sale subtile si, in cea ce priveste comportamentul individului, destul de sceptice. Mi-a scapat unul ce mi se pare a nu fi cu totul strain de preocuparile noastre privind sansele identitatii culturii nationale intr-o lume care se globalizeaza inexorabil. Este vorba, mai precis, de modul in care priveste criticul junimist problema relatiilor dintre culturi, problema actuala, repet, azi ca si ieri. Toata lumea stie ca Maiorescu se opune, ca si Eminescu, importului de forme, zicand ca, neexistand fondul care sa le justifice, formele imprumutate intr-o societate se golesc de orice sens, devin, cu alte cuvinte, forme fara fond. Cultivate, ele produc fantasmagorii care impiedica progresul real al societatii si creeaza impostura in cultura. Fiind ministrul instructiunii publice, criticul a vrut sa desfiinteze scoala dramatica, de nu ma insel, pentru ca nu existau profesori care sa predea ca lumea si, in genere, voia sa desfiinteze catedrele universitare in care nu erau profesori adevarati... Noroc ca guvernul lui Maiorescu a cazut la timp, asa incat Ministrul instructiunii n-a putut sa-si puna in aplicare reforma...
E. Lovinescu a analizat cu atentie acest fenomen si a dovedit ca imitatia este un proces necesar intr-o societate ramasa in urma pentru ca, imprumutate din civilizatiile dezvoltate, formele isi creeaza in cele din urma fondul de care au nevoie. Progresul nu este posibil fara aceasta circulatie a formelor si, in genere, fenomenul imitatiei este inevitabil pentru ca, spune Lovinescu, in spatele lui se afla o lege inexorabila care exprima spiritul veacului. Este punctul in care maiorescianul Lovinescu se desparte de modelul sau critic intelectual, Maiorescu...
Cultura romana ulterioara a fost dominata de aceasta controversa si, la drept vorbind, ea n-a incetat nici azi. E. Lovinescu are in principiu dreptate. Legea sincronismului actioneaza in chip fatal in societatile moderne, tarile inapoiate imita tarile dezvoltate, formele se pot adapta si nu este o regula ca ele sa distruga traditiile, mai ales traditiile spirituale... in fine, formele imitate isi creeaza, cu adevarat, continutul (fondul) fara de care n-ar supravietui, oricat l-ar sustine oamenii luminati din epoca. Istoria societatii romanesti confirma aceasta teza: catedrele fara profesori si-au format cu timpul profesorii care sa le ilustreze, scoala dramatica a supravietuit si a devenit, dupa o vreme, performanta... Maiorescu si Eminescu s-au inselat, deci...
Totu-i adevarat, si intr-o carte (E. Lovinescu, scepticul mantuit, 1971) am urmarit, sub toate aspectele, teoria sincronismului lovinescian, rodnica pentru cultura noastra. Ea a provocat o mutatie esentiala in literatura romana: urbanizarea romanului, evolutia poeziei spre emotia intelectuala, emanciparea criticii literare de critica de directie, triumful principiului autonomiei esteticului... Pe scurt, sincronismul a provocat si a grabit modernizarea culturii romane. Rolul lui E. Lovinescu este capital in acest proces.
Totusi, E. Lovinescu nu are in totalitate dreptate in privinta lui Maiorescu... Mi-au cazut ochii zilele acestea pe un fragment pe care, nici eu nu stiu de ce, nu l-am luat in seama pana acum, desi am citit de atatea ori Directia noua. Iata cum suna el: "indata ce in apropierea unui popor se afla o cultura mai inalta, ea inraureste cu necesitate asupra lui. Caci unul din semnele inaltimii culturii este tocmai de a parasi cercul marginit al intereselor mai individuale si, fara a pierde elementul national, de a descoperi totusi si de a formula idei pentru omenirea intreaga s...t La aceasta chemare nu te poti impotrivi: a se uni in principiile de cultura este soarta neaparata a fiecarui popor european. Intrebarea este numai daca o poate face ca un sot de asemenea, sau ca un rob supus; daca o poate face scapandu-si si intarindu-si neatarnarea nationala sau plecandu-se sub puterea straina".
Ce-i neadevarat in aceste fraze? Inainte de a spune ce-i neadevarat, sa spunem ce ne pare a fi adevarat. De pilda, ideea sincronizarii culturilor, cel putin a culturilor europene: "a se uni in principiile de cultura este soarta neaparata a fiecarui popor european". A doua idee justa este ca o cultura nationala trebuie sa depaseasca spatiul marginit al intereselor individuale si sa ofere idei intregii omeniri, sa fie, altfel spus, deschisa spre universalitate. In fine, este in textul lui Maiorescu si observatia ca unirea "in principiile de cultura" trebuie facuta in asa fel incat cultura sa-si intareasca "neatarnarea nationala"... inca odata: ce-i gresit in acest punct de vedere, unde este conservatorismul lui Maiorescu, ce se intampla cu faimoasa lui ostilitate fata de "formele fara fond" etc.? Se intampla ca, in fapt, Maiorescu nu-i un adversar neconditionat al sincronismului in cultura. El accepta, s-a vazut, parteneriatul in culturile europene, cu o conditie: ca aceasta colaborare sa se poata face "ca un sot de asemenea", nu "ca un rob supus"... si, mai ales, ca in acest proces neaparat sa nu se micsoreze, cumva, neatarnarea nationala. Cu alte cuvinte: cultura romana sa nu-si piarda identitatea in procesul inevitabil de unire (intalnire, inraurire reciproca "in principiile de cultura"). Clauze corecte.
Pe scurt: Maiorescu, membru de frunte al unui partid conservator (in nuanta: conservator-progresist) nu-i cu totul strain in cugetarile sale - si chiar in sfera criticii estetice pe care o practica - de spiritul just al sincronismului. Vrea numai ca sincronismul sa nu uniformizeze culturile nationale. In limbajul politologiei de azi, Maiorescu nu-i un altermondialist, este un adept moderat al universalizarii.

---

Despre autor: