"Condamnati" la locul de munca

"Cutia de chibrituri" le este a doua casa. Nu sunt figurine din plastilina, ci simbriasii despre care se spune ca sunt "condamnati" la locul de munca, care, zi de zi, amar de opt ore, lucreaza intr-un spatiu nu mai mare de un metru patrat. in aceleasi conditii muncesc vanzatoarele de bilete si abonamente pentru autobuz, liftierele, santinelele, angajatele unor case de schimb valutar sau unii dintre comerciantii de ziare. si nu sunt singurii.
Maria Pascu este de 26 de ani vanzatoare de bilete la RATB. Devine oarecum nervoasa cand calcam pragul tonetei in care lucreaza. Cu greu au loc doua persoane in pantecele chioscului si, in plus, ii deranjam involuntar covorasul intins pe jos. Femeia are lipita pe peretele de tabla din fata ei o poza de-a unui baietel, roasa la capete. Langa ea, un articol din ziar cu Angela Similea si un calendar pe 2005. Ahtiata sa schimbe o vorba, sa spulbere plictiseala, simte nevoia sa ne explice: "in poza asta mai ponosita este fiul meu. Am pus poza aici de cand avea el patru ani, acum are 21. Va dati seama cat a trecut de atunci". Este o poveste de viata inchisa intr-o "cutie de chibrituri". De dimineata si pana seara, Maria nu-si paraseste locul de munca decat doua-trei minute. Are o "conventie" cu un bar de vizavi, unde poate folosi toaleta. "in rest, aici mananc, aici crosetez, ce mai, ma simt ca acasa!", ne spune ea. Nu vrea sa fie fotografiata, pentru ca "ma vad oamenii si nici sefu' nu trebe' sa stie ca eu crosetez!"
Asa-zisul cod etic al vanzatoarelor de bilete ii interzice. "Nu avem voie decat sa citim si sa facem o integrama, ca de crosetat trebuie, pe ascunse, pe genunchi, sa nu jignim clientii", ne lamureste ea.
Spre centru, intr-un alt chiosc de bilete, o alta poveste de viata. "Stau toata ziua, cat e de lunga, pe acest scaun. Ma mai iau si eu cu unii clienti, care mai fac cate o gluma. Altii sunt nervosi, aproape ca baga mana pe geam sa ma bata", ni se confeseaza Cerasela Barnuta. Motivele supararii sunt uneori hilare. Odata, un barbat a inceput sa tipe ca picat cu lumanarea fiindca vanzatoarea n-a putut sa-i indice cu ce autobuz sa "ajunga la soacra-sa": "Fel si fel de oameni. Unii isi varsa amarul pe mine pentru ca nu vine masina, altii ca ploua afara!" Femeia a fost vanzatoare de bilete in mai multe zone periferice din Capitala, pana cand a fost "detasata" in centru, la Universitate.
Decizia de a fi mutata la "fantani" a fost primita de Cerasela Barnuta ca o recompensa. "Aici sunt oameni mai civilizati", ne spune femeia. Ea recunoaste ca altceva n-ar sti sa faca si e multumita de serviciul ei: "Ma simt bine. Zi de zi fac curatenie in toneta, mai ascult la radio o stire, trece timpul".

Viata in "cutie"

"intr-o cutie de chibrituri ca asta, muncesc de-o viata!", ne marturiseste Cerasela Barnuta , vanzatoare de tichete RATB. Femeia nu se lamenteaza. Priveste "dugheana de 1/1" ca pe "micul ei univers": "Aici stau de dimineata pana seara. Aici mananc, aici mai aud o stire la un radio, ce mai, ma simt ca acasa!"

Sechestrata langa "punga cu galbeni"

Liliana Savin, vanzatoare la o casa de schimb valutar, a simtit pe propria piele ce inseamna "riscul meseriei": "De cate ori aud de jafuri la case de schimb, imi fac cruce cu limba si zic "Saru'-mana Doamne, ca n-am fost eu!""
Spatiul in care lucreaza este mai ingust decat doua cutii de televizor puse una langa alta. Liliana si-a personalizat locul de munca, pe care in perioada sarbatorilor de iarna l-a impodobit pana la refuz: "Daca mai puneam un globulet, nu mai aveam unde sa ma asez!"
Dintre toti "condamnatii" la locul de munca, ea are regimul cel mai strict: "Nu pot deschide usa, raman aici inchisa dupa gratii pana cand predau banii, pana duc "punga cu galbeni", cum zic eu!" Din aceasta cauza, ea isi aduce de acasa cafeaua, mancarea si apa. "Daca uit
sa-mi aduc ceva, sunt a nimanui! Nu mai pot iesi sa-mi cumpar o sticla cu apa. Astept pana vine baiatul de la paza, sa-l rog pe el. Daca ma uita insa, asta e. Sunt leoaica, rezist". Ea intrerupe brusc discutia cu noi si, instinctiv, incearca sa ne atraga pe "terenul" ei: "Ei, e bine, nu ma plang. Mie imi e necaz cand n-am clienti. N-aveti nimic de schimb? Avem un pret mai bun, negociem".

Biroul-plimbator dintre etaje

Timpul nu trece mai usor nici in lift. Elena Ogrezeanu este liftiera intr-un centru comercial de pe bulevardul Nicolae Balcescu. A lucrat ca vanzatoare pana acum patru ani, cand a fost redistribuita pe un alt post. "M-am acomodat. Nu ma plang. Daca faci ceva cu pasiune, nu poate sa iasa prost". Elena nu mai are mult pana la pensie. Nu si-a pierdut insa entuziasmul. Zilnic, se plimba sus-jos, intre etaje. Ramane tintuita intr-un scaun, la picioarele caruia are o cutie de pantofi. Este un "frigider" improvizat. Acolo pastreaza un mar si pachetelul de acasa. "Cand merg la toaleta, rar, ma schimba cate o colega. Sunt si ghid pentru clienti. Unul ma mai intreaba unde gaseste cele mai mici preturi, altul ce cadou sa cumpere prietenei. Daca stiu, le zic, daca nu, nu. Nu ma supar pe nimeni". Vorbind cu Elena, ai senzatia pe alocuri ca vorbesti cu pilotul unui avion de vanatoare. "Mi se mai urca tensiunea uneori, cand sunt goluri de aer! Dar nu mi-e frica. Am ramas eu blocata in lift si o ora si tot n-am intrat in panica. Important este atunci sa linistesti clientii". Oricum, ea spune ca este mai in siguranta decat in orice alt lift din Bucuresti: "Avem ventilator, lumina, e bine. Fiecare meserie are riscul ei".

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe