Romania in lume - veriga slaba (I)

Analiza politicii externe romanesti in momentul schimbarii la guvernare intervenita in 2004 este marcata de trei prejudecati, si anume: ca politica externa a fost punctul forte al Guvernului Nastase; ca rolul principal in definirea politicii externe a tarii il are seful statului; ca noul presedinte Traian Basescu este nepriceput si de aceea gafeur in politica externa. O analiza obiectiva a situatiei Romaniei in lume la inceputul lui 2005 infirma aceste alegatii. Se poate, astfel, sustine ca, dimpotriva, politica externa a fost veriga slaba in lantul de succese al guvernarii din anii 2000-2004, ca nu presedintele Romaniei, ci guvernul are rolul de capetenie in proiectarea si aplicarea politicii externe si ca domnul Basescu stie perfect ce spune si ce face in contextul actiunii externe a statului roman (putem sa nu fim de acord cu el, dar nu putem spune nici ca improvizeaza, nici ca este incoerent).
Principalele merite ale Guvernului Nastase pot fi identificate, contrar impresiei generale, in domeniul economic si cel al integrarii europene (care tine tot de politica interna). Stabilizarea macro-economica constituie o reusita cu atat mai mare cu cat a fost obtinuta fara framantari sociale. Daca Guvernarea Nastase va ramane cu o conotatie pozitiva in istoria Romaniei aceasta va fi, insa, pentru extraordinara reusita a incheierii negocierilor de aderare la UE. Este posibil ca, in timp, dupa o analiza mai riguroasa, unii sa afirme ca anumite capitole trebuiau negociate mai bine. Independent de aceasta, faptul ca Romania a fost adusa in situatia de a semna tratatul prin care devine membru al UE, echivaleaza in viata poporului roman cu dubla alegere a lui Cuza in 1859 sau cu Adunarea de la Alba Iulia din 1918. Ca si atunci, nu stim, inca, daca unirea Romaniei cu Europa va rezista sau daca ea va aduce modernitatea visata de romani. Totusi, este cert ca, dupa ce in 1989 a reintrat in istorie, in 2004 romanimea a recapatat temeiuri sa spere ca locul ei in aceasta istorie nu va fi unul penibil.
Raportata la atari performante, politica externa propriu-zisa se contabilizeaza la pasiv. Nu ca nu ar fi fost si rezultate externe importante. Intrarea in NATO si inlaturarea obligatiei vizelor pentru calatorii in Europa sunt doua dintre ele. Dincolo de faptul ca aceste rezultate au beneficiat si de conjuncturi favorabile (ce ar fi fost summit-ul NATO de la Praga fara tragedia de la 11 septembrie 2001?), ele au imbracat pana la urma haina succesului tactic lipsit de consecinte strategice. Nici dubla presedintie a OSCE, nici calitatea de membru NATO, nici partenariatul strategic cu SUA nu au marit semnificativ influenta politica a Romaniei in lume si nu au permis actiunii sale externe dinamismul de care avea nevoie spre a-si atinge scopurile pe termen lung.
La debutul lui 2005 relatia Romaniei cu UE este ambigua (Romania fiind de multi privita ca un "cal troian" al SUA - al euroscepticilor, in general - in Europa); relatia cu SUA este oportunista (istoria acordului privind conferirea de imunitate cetatenilor americani in raporturile cu Curtea Penala Internationala, mai intai semnat pentru ca apoi sa nu fie ratificat, este graitoare); relatia cu Rusia este sterila (dupa semnarea tratatului de baza increderea reciproca nu a crescut, in timp ce deschiderile operate de premierul Nastase la intalnirea cu presedintele Putin nu au avut urmarile sugerate prin surprinzatoarea idee a "parteneriatului strategic" romano - rus); relatia cu vecinii este marcata de controverse si suspiciuni. Pentru Europa, Romania este prea pro-americana; pentru SUA, prea pro-europeana. Pentru Occident, romanii apar ca prea orientali; pentru Rusia, arata prea occidentali. Pentru sarbi, sunt prea pro-albanezi; pentru albanezi, prea pro-sarbi.
Romania a participat in Afganistan si Irak, la interventiile militare conduse de SUA impotriva terorismului international. Ea nu a observat, insa, ca pentru America razboiul impotriva coruptiei este o parte inseparabila a celui impotriva terorii. Prin urmare, neluptand pentru combaterea coruptiei din propriul sistem, guvernul roman a pierdut beneficiul sacrificiilor facute peste frontiere. Tot astfel, credinta ca retorica si abilitatea tactica pot suplini creativitatea si caracterul, a impins spre supra-incingerea relatiei cu SUA, exasperandu-i pe diplomatii americani (care laudau discretia ministrului Apararii spre a tempera zelul "omului lor" de la Externe). Pe de alta parte, in contextul controverselor transatlantice, Romania a dovedit o lipsa a instinctului de solidaritate europeana care a ingrozit Bruxelles-ul.
Folosita mai ales in scop mediatic, presedintia in exercitiu a OSCE a ramas fara consecinte durabile pe planul ascendentului politic, in timp ce metoda managementului prin criza aplicata raporturilor cu vecinii a generat un disconfort cronic. Legea statutului maghiarilor din diaspora, problema introducerii precipitate a vizelor pentru sarbi, concurenta cu bulgarii la intrarea in UE, situatia minoritatii romane din Ucraina, scandalul canalului Bastroe sau al delimitarii platoului maritim, acuzele schimbate cu moldovenii, au fost tot atatea mere ale discordiei. S-ar putea sustine ca nu romanii au provocat toate aceste scandaluri. De asemenea, ca au reusit sa iasa cu inteligenta din cele mai multe dispute. Esential nu este, insa, a cui e vina, ci a cui e paguba. In politica nu conteaza intentia, ci rezultatele. Totodata, inteligenta de a iesi din incurcatura nu scuza lipsa de intelepciune cu care s-a intrat in ea.
Iata de ce, succesele incontestabile ale politicii externe romanesti din ultimii ani sunt lipsite atat de durabilitate, cat si de capacitatea de a se automultiplica. Ele nu creeaza cadrul pentru cresterea spatiului de manevra si al autoritatii Romaniei in lume, fiind doar castiguri a caror valoare este grevata de costul tot mai ridicat cerut pentru paza lor.
In atari conditii, noua guvernare trebuie sa vina cu serioase amenda-mente. Fi-va ea capabila sa transforme veriga slaba in veriga tare? Vom raspunde acestei intrebari intr-un alt editorial.

---

Despre autor: