Maretia si ridicolul de a fi tanar dramaturg

Stefan Peca (pe numele lui de autor Peca Stefan - foto) a scris pana la ai lui aproape 23 de ani in jur de 20 de piese de teatru. Una din ele, "Ziua f... a lui Nils", a iscat scandal: in ea, o anumita parte a anatomiei masculine aparea pomenita in exces. O alta piesa, "Punami", castigatoare in 2002, a concursului dramAcum, se repeta de maine-poimaine doi ani la Teatrul Bulandra, unde-a avut lungi serii de lecturi si vizionari (regia Alexandru Berceanu). Si-a pus singur texte, la Teatrul LUNI de la Green Hours. Intre timp, tot Berceanu ii va pune in scena, la Arad, "Romania 21", text scris pe cand era la New York, studiind dramaturgia. Dupa ce s-a intors, a mai scris o piesa, "New York, Fuckin' City", "regizata" tot de el la Green Hours, si a pornit un proiect de dezvoltare dramaturgica, "Scrie o piesa", destinat elevilor de liceu.
Ce crede Peca despre cum il vad ceilalti? Iata un mic exercitiu de imaginatie, al lui Peca insusi: "Stefan?! Da, il cunosc. E unul dintre cei mai buni dramaturgi romani in viata. Bine, asta nu spune prea mult despre el, nu-i asa? Nu stiu ce sa zic, e un caz interesant. Frumusetea in ceea ce priveste piesele lui consta in faptul ca merita rescrise. Nici nu vad o provocare mai interesanta pentru un regizor. De exemplu, "Punami", o piesa de-a lui. Ar fi extraordinara daca ar fi scrisa de altcineva", ar spune regizorul Alexandru Berceanu.
De ce ai ales sa te ocupi, in proiectul "Scrie o piesa", de adolescenti?
Pentru ca pe segmentul asta nu exista inca nimic in Romania, iar segmentul "elevi de liceu" mi se pare cel mai important, de aici ar trebui sa inceapa identificarea si dezvoltarea potentialului dramaturgic. Deocamdata nu sunt nici un fel de cursuri pe tema asta, din cate am vorbit cu ei au cel mult cursuri de drama, unde se citesc texte clasice, si cam atat. Sigur, mai exista trupele de teatru, nu la toate liceele, de care se ocupa uneori cate un actor, in cel mai fericit caz un regizor, si care participa la festivaluri, la serbari scolare, fie cu piese (tot) clasice, fie cu texte scrise de cei din trupa. Cam asta e nivelul la care se face teatru in liceele de la noi.
Iar "Scrie o piesa" s-a nascut plecand de la experienta mea cu "Young Playwrights", cu care am lucrat un an, si care cu asta se ocupa, cu viitori potentiali dramaturgi intre 14 si 18 ani.
Dar curiozitatea fata de teatru si textul dramatic va supravietui anilor de liceu?
Cred ca da, cel putin la unii din ei. De obicei, interesul se declanseaza la o anumita varsta si pe urma te tine, vrei cu tot dinadinsul sa faci teatru, dar pentru ca nu exista informatie, oamenii nu-si pot descoperi dorinta de a face teatru. Aici cred ca ar trebui un pic lucrat, sa-nteleaga ce inseamna un text dramatic si cum poti scrie asa ceva, cum sa scrii pentru scena...
Nu e la fel de important sa-i faci sa se duca la teatru?
Ba da, una dintre "temele" pe care le dam acestor copii e sa mearga la teatru, sa vada ce inseamna teatrul, cum functioneaza un spectacol, care-i diferenta dintre un text scris si unul jucat. Unii dintre ei se duc de obicei la teatre, altii nu prea, iar unele din textele pe care le-am primit la "Scrie o piesa" erau un amestec de scenariu de televiziune, film etc., pentru ca asa-si imagineaza ei ca functioneaza lucrurile. Paradoxal, si dintre cei care merg la teatru, multi se duc la National sau la Nottara; asta exista, asta vad, o iau ca pe un dat. E informatia care ajunge la ei, intr-un fel sau altul; doar cei care au un interes puternic, mai ales cei din trupele de teatru, isi cauta informatia, se organizeaza sa vada spectacole prin diverse alte locuri.
Cum ai ajuns tu la teatru?
Prima data am avut de-a face cu teatrul cand aveam 5 sau 6 ani si-am fost distribuit intr-un spectacol, "Insir'te, margarite", dupa Eftimiu, care se facea la Targoviste; vedeam actorii cum repeta, si-am devenit cumva interesat. Am inceput sa citesc si sa tot vad, pe urma incercam sa scriu ceva ce mi se parea mai aproape de mine, de ce-as fi vrut eu sa vad. Voiam sa scriu despre oameni care traiau in Targoviste, pe care-i vedeam in fiecare zi si care aveau problemele lor, foarte reale. La-nceput rasturnam situatiile, voiam sa le fac cat mai nebunesti, spectaculoase, dar mereu cu mult umor si autoironie. Apoi, cand am ajuns in Bucuresti, am inceput sa scriu despre felul cum vedeam eu Bucurestiul, cand am ajuns la New York, scriam despre impresiile mele si diferentele dintre lumea asta si cea de-acolo; ceea ce cred c-am pastrat intotdeauna e ironia (si autoironia).
Exista o latura caricaturala in ce scrii tu?
Uneori, da, dar nu tot timpul. Sunt povesti in care e nevoie de aceasta latura sau de astfel de personaje, caricaturale, si sunt altele in care nu e nevoie. Imi plac foarte mult situatiile foarte incarcate, foarte dramatice, care sunt in acelasi timp si foarte amuzante, iar pe de alta parte sunt personaje care-si doresc foarte mult sa obtina ceva, iar in drumul lor spre implinire e inevitabil sa devina cumva ilare.
De ce-ti montezi singur textele? Pentru ca n-o face altcineva?
Niciodata n-am avut pretentia sa fiu regizor, dar imi placea foarte mult sa lucrez cu actorii; veneau cu multe idei, in plus e o modalitate foarte buna de a-ti testa replica. Oricum, mi-am montat singur doar un spectacol, "Showdown", in care de fapt toata echipa a venit cu idei; la "New York, Fuckin' City" a venit Daniel Popa in ultimele doua saptamani si ne-a ajutat foarte mult. Iar de acum inainte nu vreau s-o mai fac, vreau sa ma concentrez asupra scrisului, e ceea ce ma intereseaza cu adevarat.
Experienta de la New York a influentat si ceea ce scrii, nu numai cum scrii?
Da, evident, am luat contact cu oameni care scriu, din diverse culturi, nu numai cea americana, am auzit multe povesti, si din Estul Europei, si din Asia, si din Africa, fiecare avea problemele zonei, iar intre toate aceste idei era un dialog continuu.
De ce te-ai intors de la New York?
Ca sa-mi termin facultatea, in primul rand. Si ca sa incerc sa fac ceva aici, sa scriu teatru, sa fie pus in scena si eventual sa schimbe ceva.
Cateva cuvinte despre... "Ziua
f... a lui Nils"
E o comedie. Faptul ca se repeta acele cuvinte a fost prost interpretat; era la modul real o ironie, pe atunci traiam printre oameni care chiar spuneau cuvantul ala tot timpul, era un tic, si erau ei insisi constienti de asta. Aveau si probleme reale, unii se drogau, erau junkeri, dar pana si problemele lor de junkeri erau ridicole. Am vrut sa scriu despre asta, mi se parea interesant: totul merge prost, o gramada de lucruri nasoale i se intampla acelui personaj, iar el n-are nici o reactie; o zi ratata. Pe urma, lucrand cu Theo Herghelegiu la text, am adaugat o parte, alternativa unei astfel de zile, in care totul era roz, frumos, placut, cu un limbaj elevat, dar in care finalul era acelasi: personajul tot era omorat, de data asta nu de cel mai bun prieten, ci de baiatul cu pizza.

---

Despre autor: