Stefan Banulescu (II)

In prima suta de pagini din "Elegii" Banulescu vorbeste despre "iernile secolului", in aproximativ alta suta de pagini comenteaza scrisorile si, in marginea lor, face portretele unor contemporani (Emil Botta, Bogza, Dominique de Roux). Partea intai este cea mai interesanta. Descoperim, aici, un prozator obosit, scarbit de secolul sau, un om care a trecut, realmente, printr-o lunga, insuportabila iarna (aceea a regimului totalitar), urmarit de o saracie apocaliptica si de o politie vigilenta. Un secol, zice el undeva, "invadat si capturat de imbecili". Marin Preda ii zicea mai plastic: "era ticalosilor". Banulescu nu-i, nici el, prea bland cu lumea prin care trece. Un capitol se numeste Tristetile altora si el porneste de la o propozitie stranie auzita de autor intr-o zi de la parintele sau: "oricat de rau sa-ti fie, numai sa nu cazi intre nenorocirile altora". Este, in fapt, o povestire remarcabila. Student sarac, nevoit sa se intretina singur, descarcand noaptea marfa din vagoane, viitorul prozator se imbolnaveste grav si ajunge in Spitalul Colentina, printre muribunzi. Un parinte fugar isi cauta fiul intrat in coma profunda. Vrea sa stea de vorba cu cineva, dar nimeni nu are timp de el. Fiul moare si tatal straniu dispare. O tanara, muscata de un caine turbat, se roaga de toti sa nu fie parasita. Parintii ei, tarani amarati, ii aduc mancare si, resemnati, pleaca. Cel care povesteste aceste intamplari tragice este el insusi un izgonit al soartei. "Vazand atatea sfarsituri - zice el - mi-am intors capul de la mine insumi si mi-am zis ca nu merita sa-mi cantaresc mica mea existenta cu greutatile atat de mari; ramanea, insa, imensa nefericire de a fi cazut intre nenorocirile altora si de a nu mai fi avut masura potrivita pentru propria-mi fiinta". Nu stiu daca are dreptate. Memorialistul ramane prezent in pagina, ochiul lui crud si milos, in acelasi timp, cantareste si infatiseaza aceste situatii de existenta. Situatii, cum zice chiar el, dintr-o "lume rasturnata".
Comentariile politice (despre Cervenco, despre obligatia de a prezenta la controlul Militiei masina de scris etc.) sunt bune, dar nu au nimic memorabil. In schimb, portretul lui Nicolae Velea si comentariile pe care le face in legatura cu destinul acestui prozator excelent, disparut tanar, sunt exceptionale (Sfarsit in zapada). "O calatorie oarba printr-un noian de falsuri" - scrie Banulescu, vorbind de epoca in care a trait Velea si, in definitiv, am trait noi, toti, cei din generatia '60. Si alte cateva generatii de scriitori care se agatau de literatura ca de un colac de salvare. Descoperim, aici, tema prioritara, tema reala a memoriilor lui Banulescu: iarna bucuresteana printre iernile secolului, adica frigul si umilinta scriitorului care, zgribulit, speriat, cu ochii in patru (ca sa nu-l descopere cineva) vrea sa faca, in continuare, literatura, fara sa se prostitueze. De multe ori, slabiciunile existentiale ale scriitorului sunt abil speculate de regimul politic: i se imprumuta, de pilda, numele, zice Banulescu. Asta inseamna ca scriitorul aflat la ananghie e pus sa iscaleasca articolele encomiastice scrise de altii. N. Velea a fost victima curenta a acestui procedeu. Banulescu il scuza, si bine face, pe admirabilul stilist ca si el, om cu un umor fin si cu o imaginatie bogata. El, Velea, impreuna cu D.R. Popescu si Fanus Neagu au adus in proza noastra pe la inceputul deceniului al VII-lea personajele "ciudate", spargand normele realismului socialist si speriind pe vigilii ideologiei oficiale. A scuza nu inseamna insa a justifica o atitudine, cand e vorba de literatura. Asta, asa, in genere. Inocentul si inteligentul N. Velea iese insa din discutie. Calatoria lui oarba prin noianul de falsuri a fost scurta si nu i-a afectat opera. I-a scurtat doar viata...
Vorbind despre Velea, Stefan Banulescu vorbeste, repet, despre iarna romaneasca. Nu aceea idilica, memorabila, ci despre iarna din blocurile inghetate si despre strazile desfundate, mlastinoase. Cosmarul anilor '80 si o confesiune amara.

---

Despre autor: