Cele mai ridicole zece taxe si impozite care au fost aplicate in istorie

Taxa pe jocul de carti este un exemplu perfect de activitate taxata care se intampla sa fie placuta si populara. La vremea instituirii sale in Anglia secolului XVI, jocul de carti era cea mai populara activitate de facut dupa cina (probabil pentru ca nu existau televizoare sau calculatoare in acele vremuri).

Regele James I este cel care a creat taxa si a dat o lege care obliga cetatenii sa foloseasca numai carti de joc care poarta stampila regala. Stampila constata faptul ca producatorul pachetului a platit taxa pe jocul de carti.

Taxa s-a aplicat pana pe 4 august 1960.

In septembrie 2009, statul illinois s-a hotarat sa taxeze dulciurile mult mai scump decat restul alimentelor. Contabilii statului au explicat ca "daca un aliment contine faina si trebuie depozitat la frigider" nu este considerat ca facand parte din categoria dulciurilor, relateaza listverse.com.

Prin urmare este impozitat la fel ca restul alimentelor.

Aceasta explicatie clasifica batoanele Mars ca dulciuri, dar batoanele Twix ca alimente. Mentionam aceasta clasificare doar ca exemplu, nu pentru ca am dori sa facem vreo reclama. Mars Incorporated nu ne-a platit pentru articolul acesta.

In Evul Mediu aveai doua mari responsabilitati: sa-ti iubesti Regele si sa iti iubesti Biserica. Cei care nu doreau sa plece la razboi pentru Rege, aveau de platit o taxa "de lasitate" (desi nu trebuiau neaparat sa fie lasi pentru a o plati).

Banii s-au colectat incepand cu domnia lui Henric I (1100 - 1135) si initial era o taxa decenta. Regele Ioan este cel care a triplat suma colectata si a inceput sa taxeze pana si cavalerii veterani atunci cand pur si simplu nu luptau pentru ca nu e purtau razboaie.

Conflictul dintre rege si cavaleri in aceasta problema a dus in parte la instituirea Magna Carta

Guvernul britanic a impozitat palariile domnilor intre 1748 si 1811. A fost gandita ca o metoda simpla de crestere a veniturilor guvernamentale in acord cu averea fiecarui individ.

S-a presupus ca cei bogati detin mai multe palarii scumpe, iar saracii au doar o palarie sau niciuna. Taxa obliga vanzatorii de palarii sa cumpere o licenta si sa afiseze la vedere stampila care atesta faptul ca au platit taxa pe palarii.

O astfel de licenta costa doua lire in Londra si 5 silingi in restul tarii. Vanzatorii care nu aveau licenta si clientii lor primeau amenzi serioase, dar pedeapsa cu moartea era rezervata doar infractorilor care incercau sa falsifice stampila.

Canada a inceput sa ii taxeze pe imigrantii chinezi in 1885 si nu s-a oprit pana in 1923.

Din nefericire, aceasta taxa a fost abrogata nu pentru ca si-ar fi schimbat canadienii mentalitatea, ci pentru ca la acea data Actul Chinez de Imigrare a facut prohibita pentru chinezi intrarea pe teritoriul Canadei.

Instructiuniile stipulate de IRS pentru taxarea veniturilor insista ca "Veniturile ilegale, precum banii obtinuti din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse in Formularul de venit 1040, la alineatul 21".

Aceasta taxa de-a dreptul stupida isi merita locul in lista, fie si numai pentru sansa infima ca ea sa fi fost achitata vreodata de cineva.

In istorie exista mai multe exemple de "taxa pe barba", unele plauzibile, altele legende urbane.

In 1535, Regele Henry VIII al Angliei, si el un barbos, a introdus aceasta taxa. Ea varia in functie de statutul social al purtatorului. Fiica sa, Elizabeta I, a democratizat procesul in sensul ca oricine cu o barba care avea o "varsta" de cel putin doua saptamani era taxat.

Un alt lider politic care a venit cu aceeasi idee dar din motive diferite a fost Petru cel Mare al Rusiei (1672 - 1725). Lui Petru I i s-au atribuit toate atributele posibile, de la "radical" la "nebun"; totusi, taxa impusa pe barba este de natura sa il clasifice fara echivoc in cea din urma categorie.

Tarul ura efectiv barbile, iar acei barbati care nu renuntau nici in ruptul capului la podoaba faciala si acceptau sa plateasca taxa erau, totusi, constransi sa poarte medalii care atestau public faptul ca barbile lor sunt absolut ridicole, relateaza descopera.ro.

Taxa pe ferestre sau geamuri a fost introdusa in Anglia in 1696 in timpul lui William al III-lea. Desfiintata in 1851, a fost initial formulata ca o metoda de taxare pe avere pentru cei care se eschivau de la plata taxei pe venituri.

Impozitarea cuprindea doua parti: o taxa de baza de doi silingi pe casa si o suma variabila in functie de numarul de ferestre pe care il avea cladirea. Pentru bogatii regatului devenise o problema de imagine, din mai multe puncte de vedere, sa posede locuinte cu cat mai multe ferestre.

In mod interesant consecintele taxei pe ferestre inca pot fi observate in Marea Britanie. Multe dintre cladirile datand din aceasta perioada poseda spatii pentru ferestre baricadate cu caramizi, o practica obisnuita pentru a usura povara darilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectata.

Aceasta taxare avea un nume foarte complicat. "The Agricultural emissions research levy" desi se referea mai simplu la "flatulenta".

Guvernul Noii Zeelande s-a gandit in 2003 sa acorde un ajutor tratatului de la Kyoto si sa aplice o taxa crescatorilor de animale pentru gazul metan eliminat de animalele de ferma, care in Noua Zeelanda reprezinta 50% din emisiile de gaze de sera.

Agricultorii s-au revoltat impotriva acestei idei, iar guvernul neo-zeelandez a trebuit sa abandoneze ideea, indiferent cat de amuzant ar fi fost pentru restul lumii.

Taxa pe urina folosita in vremea romanilor a nascut zicala "Pecunia non olet" sau "banii nu au miros... neplacut". Impozitul a fost aplicat in timpul imparatilor Romani Nero si Vespasian.

Desi introdusa de predecesorii lui Vespasian, imparatul Flavian (69-79) a fost cel care a elaborat o taxa care sacuprinda toate latrinele romane. Taxa era perceputa de fapt pe colectarea de urina care era apoi vanduta pe bani buni curatatoriilor si tabacariilor care se serveau de continutul sau bogat in amoniac, scrie historia.ro.

Fiul lui Vespasian, Titus, s-a plans intr-o zi tatalui sau, acuzand ca taxa era dezgustatoare. Imparatul i-a zis atunci fiului sau ca "banii nu put", pentru a-i arata ca banii nu sunt "murdariti" de originea lor. Din pacate, aceasta mentalitate face ravagii chiar si astazi.