CNSAS, intre pragmatism si cenaclu

Exista doua curente de interpretare a legii deconspirarii in CNSAS: un curent rigorist moral si celalalt legalist.

Rigoristii morali sustin ca orice angajament semnat cu nume de cod este dovada vinovatiei. Celalalt grup disociaza intre activitatea de informator si continutul informatiilor furnizate. Adevarul este ca in acest caz se introduce in sentinta un element de arbitrar subiectiv. Acest fapt pune in dificultate activitatea de deconspirare prin abuzul de interpretare si prin incetosarea cu buna stiinta a semnificatiilor esentiale care decurg din sentintele Colegiului. Este evident ca rigoristii au dreptate chiar de ar fi sa luam in calcul doar simplificarea care poate asigura functionalitatea institutiei. Pentru a putea functiona simplu si eficient, decizia CNSAS are nevoie de acordul taberelor. Acesta nu se poate obtine altfel decit pe calea legiferarii definitiei informatorului ca fiind acela care a semnat angajamentul si a primit numele de cod si, eventual, a fost prezent pe lista de plati a Securitatii. Pe de alta parte, este important sa fie scos CNSAS din zona isteriei publice si a tiradelor retorice si sa-si asigure calm o lista a prioritatilor. Deconspirarea este necesara pentru ca vectorii politici, de justitie si din zonele socio-umane (presa, preotime si conduceri ale universitatilor) sa nu mai poata fi santajati de catre cei care au dosarele lor. Or, cei care detin probe de acest fel sint mai ales ofiterii de Securitate. De fapt, prin dosarele cu miile de retele de informatori, ofiterii de Securitate au avut dupa revolutie sansa instrumentalizarii unui urias santaj la nivel national. CNSAS are mai ales menirea eliminarii acestei formidabile masinarii. In alta ordine de idei, chiar daca vointa libera a unui parlamentar de felul Monei Musca, spre exemplu, nu a fost viciata prin santaj, opinia publica nu are nici un argument la indemina care sa-i dovedeasca faptul ca lucrurile nu au stat astfel, atita vreme cit cel santajat nu a incercat sa iasa din situatia in care santajul era cu putinta. Or, tacerea - care este, de fapt, o prelungire a secretizarii si a clandestinitatii - nu este un argument ca relatia cu Securitatea nu a continuat si dupa revolutie. Abia dupa deconspirare opinia publica are sansa sa decida in cunostinta de cauza daca merita sa voteze fosti informatori, sa li se spovedeasca, sa-i citeasca in presa sau sa-i asculte la catedra. Altfel totul este o minciuna duplicitara. Din minciuna creste demagogia. De aici gustul pentru ilegalitate si, mai apoi, proliferarea coruptiei. Este un proces natural care arata limpede de ce este nevoie sa traversam acest desert purificator.

---

Despre autor: