Negationism romanesc

Ploua cu dosare si din filele livrate de arhivari perversi apare iar, spre judecata si executie publica, lotul suspectilor de atentat sau imitatie de atentat democratic.

Negatia e o stare coerenta. Trasatura de fond a acestui fel de a trai e intemeierea absoluta. Pacientul se simte, de fapt, foarte bine si repeta toate obisnuintele omului sanatos. Viata lui puncteaza, chiar, satisfactiile omului netarat. O face insa din interiorul unui cerc autoimpus. Problema acestui mod de supravietuire care da atit de bine iluzia vietii integrale e orbirea. Pacientul nu vede cercul in care isi duce prizonieratul. In spital sau in istorie, indivizii (alcoolicul: nu beau, dar aseara nu imi puteam refuza prietenii) si popoarele (sintem pasnici, dar am fost provocati) au acelasi comportament: ei nu inteleg cauzele propriei ruine, dar au capacitatea nesfirsita de a inventa un labirint de circumstante atenuante. Acest mecanism pervers inalta boala treapta cu treapta si face din pacient principalul ei suporter. Societatile accepta, fara sa o mai inteleaga, premisa gresita a vietii lor colective si ii urmeaza somnambulic toate consecintele. Rezultatul e, astazi si aici, pentru noi, romanii postcomunisti, o intrebare uluitoare: de ce aparam cu dintii Securitatea? Caci, dupa 16 ani de taifas democratic, societatea romaneasca, in primul rind institutiile si liderii ei profesionisti de opinie, a trecut la fapte. Deziluzia e enorma: aproape fara exceptie, faptele celor care s-au trezit, in sfirsit, in fata Monstrului si a arhivelor sale sint un alt fel de a mari puterea si de a adinci rana provocata de Securitate. Cum anume?

In primul rind, prelungind linia fundamentala de actiune, prin care regimul comunist a reusit sa elimine aproape complet orice impuls democratic in Romania. Libertatea a avut nume rau printre noi. Lumea s-a temut de necunoscut si a invatat sa imbratiseze recunoscator servitutea sub numele sale conspirative, asa cum au fost ele urzite de Securitate si de propaganda de partid: patriotism, pericolul extern, mindria de saracan fara noroc. Pe scurt: psihologia resentimentului si bucuria oarba a injosirii egal distribuite. Fireste, curajul, in formele sale cele mai naive, diletantismul cu care un individ sau altul a incercat sa fredoneze melodia democratica au fost discreditate adinc. Apropierea de libertate a devenit suspecta. Dupa 16 ani, acelasi mecanism dicteaza acelasi comportament.

Ploua cu dosare si din filele livrate de arhivari perversi apare iar, spre judecata si executie publica, lotul suspectilor de atentat sau imitatie de atentat democratic. Evident, Mona Musca a gresit adinc si dezonorant semnind un angajament de colaborare cu Securitatea. Dar dosarul ei n-ar fi explodat public daca aceeasi Mona Musca ar fi fost surprinsa de toamna lui 2006 punind gogonele, luind spaga de la studentii straini sau militind pentru suspendarea presedintelui Basescu de pe banca parlamentara a PSD. Cu alte cuvinte, scandalul Mona Musca nu o priveste pe Mona Musca, ci tinteste precis pozitia publica pe care o ocupa Mona Musca. Tema scandalului e compromiterea unei anume posturi de curaj si de initiativa. Discreditarea prin dosar ofileste iar stima si simpatia cu care publicul romanesc risca sa se apropie de citeva idei periculoase: autonomie, curajul propriei voci, descatusarea individului. Pofta vine mincind si cineva a dat peste mina care bijbiia in preajma lingurii.

Securitatea livreaza si linseaza a doua oara victimele si cadavrele pe care le-a intrebuintat si inainte de 1989. Aici apare, impartiala in raspindirea ei plenara, orbirea. Mona Musca pare o circumstanta indiscutabila. Vinovatia ei e probata in acte. Carol Sebastian a fost si el livrat si linsat (pina in pozitia curenta de somer) desi vina lui e ca a cedat unui santaj imparabil, acum 20 de ani. Circumstantele Musca si Sebastian au devenit premisa unui fel irational de a fi justitiar din care politicienii si presa cred ca isi pot construi statura si moralitatea. Ar fi asa daca aceiasi politicieni si comentatori n-ar ignora cercul strimt in care au invatat sa joace comedia moralitatii. O singura institutie ramine neatinsa de furie si de revolta, in timp ce victimele ei sint tavalite in spumele injurioase ale civismului: Securitatea. Bestiile cu grad care au pus Romania in genunchi si au transfomat-o intr-o retea de urmarire pina in buza neoliticului fac averi sau isi omoara ragazul de pensionari fara griji. Ziarele nu le stau la poarta si nu ii someaza. Partea activa a constiintei romanesti se ingrijeste de nesomnul victimelor si dantuieste pe partitura marilor ei dusmani. Negatia continua.

---

Despre autor: