Romania vazuta de o grecoaica inteligenta si afectuoasa

Rasfoiesc cu oarecare intarziere o excelenta carte ce se cheama Romania inimii mele. Autoarea ei este Dimitra Stasinopoulou si, din scurta nota bibliografica, inteleg ca dna Stasinopoulou s-a nascut la Atena (1953), a lucrat multa vreme la Banca Chase Manhattan si, din 1994, ajuta pe sotul ei, Yannis Stasinopoulou, in gestionarea unei societati farmaceutice infiintate in Romania. Au doi baieti, Nikos si Kostas, care si-au gasit si ei un rost in tara noastra. Fotografia este o pasiune, nu o profesiune, precizeaza autoarea. Privind frumosul album cu imagini din toate zonele Romaniei, trebuie sa spun ca pasiunea dnei Stasinopoulou este slujita admirabil de o fantezie creatoare pe care nu stiu cum ar trebui sa o numim. Fotografiile, vreau sa spun, sunt de o mare finete si, dupa gustul meu, emblematice pentru lumea romaneasca. Ne-am obisnuit cu imaginile care arata o Romanie mizerabila, barbara, aculturala, dominata de figuri patibulare. Iata, in fine, o alta imagine, nu spun mirifica, ci corecta, bogata spiritual, despre ceea ce numim, cand suntem disperati de mizeria ce ne agreseaza, Romania profunda. Sunt bucuros si recunoscator ca dna Dimitra Stasinopoulou a ales in Romania inimii mele aceasta Romanie profunda si nu Romania dezumanizata si grotesca pe care o privim, consternati, in documentarele facute cu osardie si nu stiu cu cata buna credinta de unii gazetari occidentali si chiar de "specialistii" de la televiziunile noastre. Dna Dimitra Stasinopoulou, asa amatoare cum se considera, stie sa vada esentialul in aceasta Romanie care-i aminteste de Grecia sa "inocenta" de acum 50 de ani. Grecia, probabil, de dinaintea procesului de globalizare. O tara imaginara, inteleg, care nu-si pierduse inca arhetipurile. A reusit sa le pastreze dupa ce globalizarea ireversibila a intrat in actiune. O intrebare la care nu pot sa raspund. Cand am vizitat ultima oara Grecia din jurul Salonicului, pe la inceputul anilor '90, am avut sentimentul ca aceasta Helada inocenta, in buna parte livresca, nu mai exista si ca postmodernitatea acopera miturile si uniformizeaza totul, peisajul si mentalitatile oamenilor.
Revin la Romania inimii mele. Aflu ca pe insula Lefki (care acum apartine Ucrainei) din vecinatatea Deltei Dunarii s-ar afla, dupa legenda, mormantul lui Ahile. Thesis, mama eroului din Iliada, i-ar fi ales acest loc zeiesc pentru ca trupul (partea sa lumeasca) sa se odihneasca intr-un spatiu demn de virtutiile sale. N-a facut, imi dau seama privind fotografiile dnei Dimitra Stasinopoulou, o alegere rea. Iata acest arbore magnific inconjurat de ape sau aceste salcii pletoase ce par desenate de un pictor din scoala de la Barbizon. Nimic nu-i de prisos in aceasta opera secreta a naturii. Un baietel isi cerceteaza atent degetul, complet dezinteresat de peisajul din jur. Pentru el degetul este important, restul reprezinta ordinea naturii si, deocamdata, ordinea naturii nu-l preocupa. Va avea timp mai tarziu sa se gandeasca la lumea din jur si la destinul sau in aceasta lume care, deocamdata, este plina inca de lucruri frumoase.
Preferinta dnei D.S. este insa, in chip evident, Maramuresul. Un regal: chipuri expresive de tarani, biserici svelte din lemn, un targ ce-mi aminteste de o pictura de Dumitru Gheata, in fine, acesti tineri care nu par a fi angoasati de viitorul lor. Imbracati in vesminte de sarbatoare, par niste tineri voievozi din vechime... Nu departe de ei un cuplu varstnic priveste, pierdut, ceva ce nu se vede. Pare resemnat. Turma de oi de aproape nu tulbura melancolia acestor chipuri impietrite in tacere.
Nu-i vorba, in aceasta, repet, splendida carte de imagini, numai de Romania rurala. Dna D.S. colinda Moldova si Transilvania si surprinde, aici, chipul unei maicute de la Humor care citeste, dincolo un colt auster din Sighisoara medievala. Capitala noastra, pe care o blestemam ori de cate ori vine vorba, are si ea infatisari miraculoase in acest veritabil discurs indragostit. Unde sunt gunoaiele ei celebre, unde sunt cainii vagabonzi si oborenii ei galagiosi si agresivi, impodobiti cu haine baltate. N-au patruns in fotografie. Iar daca, prin accident, se strecoara in cadru, fotografia are capacitatea de a face expresiv uratul, detestabilul, mizerabilul din realitate. Un bun fotograf (vreau sa spun un fotograf creator) este acela care stie sa valorifice, nu atat idilicul din natura, cat expresivul, simbolicul din natura... Ceea ce stie sa faca dna D. S., asa, amatoare si sentimentala cum declara ca este. In textul liminar, ea scrie o propozitie adevarata: "iubesti o tara atunci cand ii iubesti oamenii". Asa este pentru ca natura insasi face parte din existenta omului si nu putem concepe o lume fara dimensiunea naturii ce-o poarta si, prin determinari secrete, o creeaza, in fond. O idee care mi-a venit in minte, citind (privind) cartea acestei grecoaice inteligente si afectuoase este ca omul romanesc se intelege bine cu natura in care traieste. Ca sa fac un paradox (care parafrazeaza un alt paradox, celebru) as putea spune: se intelege chiar si atunci cand nu se intelege. Dovada ca se despart greu...
Roland Barthes spune in La Chambre Claire ca fotografia este "o imagine fara cod". De aici ar veni patetismul si melancolia ei. Si tot Barthes: fotografia nu-i o arta sigura, in orice fotografie este un doliu ("le retour de la mort"), un spectrum, timpul ei gramatical este aoristul. In privinta patetismului si a melancoliei sunt de acord. Dar de ce o fotografie splendida sa-mi transmita numai semnele mortii. Pentru ca ea exprima ceva ce a fost, un trecut ireversibil. S-ar putea spune si asa. Dar tot fotografia incearca sa eternizeze ceea ce nu mai este. O fotografie buna poate fi numita, mai degraba, o provocare a mortii, o sfidare a inevitabilului... "O imagine fara cod". Poate, dar nu ma deranjeaza prea mult pentru ca, privind/citind imaginea, ii dau o semnificatie, si creez - vreau nu vreau - codul de care am nevoie. Iata, fotografiile facute de dna D.S.: ele ma emotioneaza, ma melancolizeaza, vad in ele o Romanie pe care o port in mine din copilarie. Am devenit deja patetic. Este cazul sa ma opresc. Nu vreau, azi, sa-l confirm pe bizantinul Roland Barthes care vede peste tot numai ideograme si citeste lumea, ca si cartile, prin codurile pe care tot el le inventeaza.

---

Despre autor: