Anka Seel-Constantin, expozitia ta, deschisa de curand la MNLR, este pentru mine un bun castigat. Lucrarile expuse au ca tema cartea. Cartea ca obiect, cartea ca spirit, imbinarea fericita, din multiple colaje si culori, a textului cu desene, cu grav
Anka Seel-Constantin, expozitia ta, deschisa de curand la MNLR, este pentru mine un bun castigat. Lucrarile expuse au ca tema cartea. Cartea ca obiect, cartea ca spirit, imbinarea fericita, din multiple colaje si culori, a textului cu desene, cu gravuri, cu diverse materiale.
Intotdeauna m-am gandit ca aceste colaje nu sunt un gen minor. Este o prejudecata absurda. Daca ne uitam la arta care se face acum, la pictura, la tehnicile mixte, este atat de mult colaj! Revenirile asupra unui colaj sunt in spiritul poeziei.
Cand si cum te-ai perfectionat in aceasta tehnica?
Am gandit-o dintotdeauna, dar prima carte am facut-o dupa ce am plecat din Romania, cu putin inainte de '89. Ma simteam in noua tara de adoptie foarte straina, zaceam de multe ori in pat bolnava si, neputand sa lucrez altfel, am inceput sa fac colaje pentru texte care-mi placusera.
La noi, Ion Bitzan a fost un minunat "facator" de carte-obiect. Imaginea propusa de tine este intr-un armonios echilibru cu textul, cu povestea. Cum a fost primita arta ta in Elvetia?
Am avut vreo nouasprezece expozitii personale si vreau sa spun ca absolut toate cartile mele au fost cumparate de Biblioteca Nationala Elvetiana. In Franta, de exemplu, oferi, conform unei legi vechi de cateva secole, cate o carte Bibliotecii Nationale. In Elvetia, Biblioteca Nationala achizitioneaza contra cost carti care i se par interesante. Am avut surpriza acestor repetate achizitii, inca de la prima mea expozitie personala.
Intr-adevar, o mare realizare!
O, da, mai ales ca arta mea a fost primita bine si de colectionarii pe care-i am, de altfel putini, pentru ca o carte-obiect este destul de costisitoare. Acesti cumparatori ma stimuleaza, ma impresioneaza. De pilda, m-a impresionat ca cineva mi-a cumparat o carte in acelasi timp cu achizitionarea unui desen de Durrenmatt.
Tin in mana o reproducere cromolitografica a cartii tale "Pier Paolo Pasolini", editia Dimitrie Sturdza, splendida, obiect cu imagini si text pe care le-ai gandit sa se insoteasca in cateva pagini.
Am prezentat-o la "Centrul Durrenmatt" acum un an si directoarea centrului a vorbit despre mine ca despre un artist inconturnabil. De altminteri, pregatesc o carte cu text de Durrenmatt.
Rosul intens din imaginile tale inseamna viata si voluptate a viului. Ai foarte mult rosu. Spune-mi, pictura de sevalet mai faci?
N-am incetat nici o clipa. Prima mea expozitie la "Onasis Center" la New-York, a fost exact pe o tema legata de literatura. Se chema: "Les autres portraits de Sapho". Am plecat de la poezia ei, care mi s-a parut perfecta. Lipsind parti din ea, nu putem sti ce urma, ce ar fi putut fi si, in felul asta, ea devine o poezie pe care o putem continua, daca vrem. Mie mi-a inspirat niste picturi pe care le-am expus acolo.
Cum le-ai conceput?
Cu multa foita de aur care insotea textele acestei mari poetese a antichitatii grecesti.
Complementarele tale, dar mai ales rosul tau nealterat, curatit de impuritati, amintesc de icoana romaneasca. Ai facut vreodata ilustratii la subiecte religioase?
Nu, nu am facut, dar ma gandesc din ce in ce mai mult sa fac. De altfel, un critic elvetian a spus la o expozitie ca sunt un "bizantin modern". Pentru mine inspiratia religioasa nu este o moda, este ceva foarte natural.
Locuiesti intr-o tara cu o lunga democratie, o tara in care n-au fost evenimente sangeroase de mai multe secole, o tara fara convulsii culturale. Cata atentie se da actului artistic?
In Elvetia, publicul german este cel mai interesat de arta.
Influenta Berlinului, care este astazi, se pare, capitala cu cea mai complexa desfasurare artistica.
Elvetienii germani au fost intotdeauna un reflex a ceea ce se intampla in Germania. Eu sunt impresionata de publicul elvetian-german. Asta se vede si in muzee. Oameni mult mai seriosi, pentru care este foarte important sa se afle intr-un muzeu. In partea franceza, lucrul asta este mai putin evident.
Expui pentru prima oara in Romania?
Da, dar acum m-am intors. In martie, la Curtea de Arges, voi avea o expozitie cu picturi si cu carti-obiect, poate si cu gravuri, toate plecand de la Urmuz. El ramane un mare mister pe care vreau sa-l dezleg odata cu imaginile pe care deja le gandesc.
Ai fost eleva Mariei Blendea, la sectia de tapiserie a Institutului de Arta Nicolae Grigorescu.
Am facut aceasta sectie cu mare placere si, de cand am plecat din tara, visez ca am o tapiserie inceputa pe un razboi si ea ma asteapta s-o termin. Pana la urma, probabil ca o voi lucra in Romania, candva.
Imaginile tale vorbesc si despre nostalgia trecutului, un trecut care inseamna si viata ta.
Sunt foarte legata de el, bunicii imi vorbeau mult despre el. Trecutul lor a devenit si trecutul, si prezentul meu. Mi-am dat seama, ca artist, ca am inceput sa traiesc acum cateva luni. Aceasta perioada de adaptare (desi nu ma voi adapta niciodata cu adevarat), m-a facut sa ma gandesc cat de romanca sunt. Fericirea si nefericirea mea au trecut pe nesimtite, intr-un context splendid, care ar fi trebuit sa ma bucure la maximum. Cu toate acestea, am fost, in acesti 16 ani, intr-un "frig intermediar", cum spune Dinu Flamand intr-o carte. Acum am inceput sa simt ca exist, dupa o pauza care a fost un fel de moarte. Ceea ce am expus aici nu este nici macar jumatate din ce am lucrat pentru a ma confrunta cu publicul de acasa.
Tipul tau de imagine este una care nu se uzeaza, dimpotriva, castiga in timp. Care sunt radacinile familiei tale?
Suntem cam 40% greci, ca mai tot poporul roman, de pe langa Castoria, deci oarecum si macedoneni, dar si in Peloponez avem radacini. De asemenea, Merisaniul de pe langa Curtea de Arges ne-a dat o parte din sorginte. Se spune ca erau niste boieri foarte credinciosi, care au construit o biserica si exista un portret votiv in care este reprezentat un stramos. Pe de alta parte, avem si putin sange oltenesc, de pe undeva din Craiova.
Ai afirmat ca arta din zona germana a Elvetiei este mai bine reprezentata. Prin ce tip de imagine?
Da, exista o efervescenta vizibila si de necontestat. Peste tot, in design, in pictura, sculptura, colaj, totul este mult mai indraznet. In partea romanda se simte putin un aer provincial, "ca la tara", cum spunem noi, romanii.
Elvetia este o tara cu peisaje magnifice. Te-au inspirat? Le-ai pictat?
Am facut fel si fel de colaje cu fotografii vechi, in care se vedeau Alpii, lacurile. Mi-am folosit atat ochiul, cat si imaginatia si au iesit lucruri care au avut mare succes.
Mi-ai spus ca esti si colectionara.
Da, sunt o colectionara ferventa. Colectionez si artisti romani. De curand, am inceput sa cumpar lucrari de Eugene Ionesco. El si-a tras gravurile intr-o imprimerie mare, la Saint- Gallen. Acolo l-a cunoscut pe Durrenmatt, cu care s-a si imprietenit. Am cumparat la o licitatie de langa Lucerna o gravura splendida. Se cheama "Slatina". Am cumparat, de asemenea, un desen de Jean Cocteau, altul de Henry Moore. Mai am inclinatia de a cumpara anonimi din Scoala Italiana, chiar daca nu au valoarea unor lucrari semnate. Vreau sa fac in gradina mea din Neuchatel o galerie de sculptura in aer liber. Fara data precisa, un sculptor sa vina sa-si expuna lucrarile, fara sa plateasca chirie, cum se plateste, de obicei, in toate celelalte galerii.
Mai stii ceva de picturile lui Mircea Ciobanu? A murit la Geneva, in 1991.
Cand am ajuns eu, in 1989, nimeni nu mi-a putut spune mare lucru despre el. Dupa catva timp, am fost invitata la un vernisaj "Mircea Ciobanu", la Basel. Eram in tren si m-am uitat inca o data pe invitatie ca sa vad unde este locul si atunci am vazut ca era pus anul mortii, ceea ce m-a indurerat, mai ales ca-l cunosteam si-i stiam si pictura. Am intrat in expozitie si am avut in fata cu totul altceva decat vazusem in tara. Negrul dens pe care-l stiam disparuse. Am cunoscut oameni de afaceri care cumparasera picturi de la el cu sume foarte mari.
Bani pe care-i cheltuia imediat, traind scurte perioade ca un nabab, inchiriind hoteluri, oferind mancaruri scumpe si bauturi fine unei suite de prieteni si cunoscuti ad-hoc. Devenise un personaj. Eram in Elvetia cand a murit, cvasianonim si bolnav, la numai 42 de ani. A doua zi dupa moarte, anunturile publicitare din cotidiene au explodat cu oferte de vanzari ale lucrarilor lui. Era foarte citit, informat, scria si proza. Tudor Marascu a facut un documentar exceptional despre el si opera lui.
Eu, personal, n-am mai gasit in ultimii ani nici o referinta la el. O tacere misterioasa. O singura data un colectionar m-a intrebat ce sa faca, pentru ca are foarte multe picturi de-ale lui.
Sunt multi colectionari de arta in Elvetia?
In zona Neuchatel, unde locuiesc, sunt doi mari colectionari: unul are 100 de ani. Sunt uluita de numarul mare de oameni extrem de bogati care nu vor cumpara arta, nici ei si nici neam de neamul lor. Doar daca sunt foarte siguri ca valoarea obiectului de arta nu va scadea niciodata, dimpotriva. Elvetienii prefera sa tina banii in banca. Exista un sat langa Neuchatel, Auvernier, in care erau declarati o suta de milionari, milionari care nu au numai un milion, ci zece, doua sute etc. Din toti acestia, numai doi cumparau arta, iar astazi numai unul din ei mai cumpara.
Ai studiat in Elvetia istoria artei. Este diferita de ce stii ca se face la noi?
Este o moda a doctoratelor timpurii si, pana la urma, ajungi sa stii ceva, foarte mult, despre un subiect si mai nimic despre altele importante. Unul care e doctor in filozofie, de exemplu, si nu a vazut nici un film, nici o piesa de teatru, nici o expozitie, nu a citit autori importanti de cel putin zece ani, e foarte mandru de asta.
Te ingrijoreaza ceva in arealul cultural in care traiesti?
Destule lucruri. La Universitatea din Neuchatel au suprimat catedra de greaca veche. E scandalos! Au suprimat catedra de italiana, ceea ce este chiar ilegal, pentru ca e limba nationala. A, au suprimat si multe catedre din Conservator.
Acolo a cantat si Lipatti.
Marele pianist Arturo Benedetti Michelangeli a cantat la Neuchatel cu 25 de oameni in sala. Pe de alta parte, la Geneva, pentru ca trebuia sa cante la un pian care nu i-a convenit, medicii de acolo i-au cumparat intr-o singura zi un pian Steinway. O tara paradoxala!


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.